Iata-ne ajunsi si la momentul mult asteptatei drumetii de iarna. Ne-am strans cu mic cu mare, de pe plaiurile autohtone si ceva mai indepartate si am plecat in directia Piatra Mare.
Ne-am imbarcat in personalul de 6.27 cu destinatia Timisul de Jos. La Predeal am facut jonctiunea si cu Lavinia si Horica pentru care somnul de dimineata a fost ceva mai dulce, dar multumita vointei de fier au prins acceleratul de 7:10 si chiar ne-au depasit.
Am coborat din tren in Timisul de Jos la ora 10:30 si am facut incalzirea pana la Dambu Morii. Aici ne-am tras parazapezile, am mai dat o haina jos si am inceput sa urcam pe marcajul bulina rosie.
La inceput nici pic de zapada ceea ce ne-a facut sa ne intrebam daca acesta este o tura de iarna, dar dupa vreo ora de urcat a inceput sa isi faca aparitia.
Din pacate nici acest munte nu a fost iertat de prea des intalnitii taietori de padure, distrugatori ai mediului natural. Nornal ca oamenii au nevoie de lemne de foc, dintotdeauna s-au taiat copaci pentru scandura sau pentru incalzire, insa ei taie totul din acelasi loc, copac cu copac, lasand in urma un versant chel, deranjant pentru privire si predispus mai devreme sau mai tarziu alunecarii.
Dupa vreo 3 ore de urcat am iesit din padure si am ajuns intr-un gol alpin. O mica pauza de admirat intinderea alba in bataia soarelui.
Apoi la pornit in directia Pestera de Gheata, formand un minunat monom, cum ii place lui Ionut sa zica.
La pestera nu am mai ajuns pentru ca ar fi trebuit sa coboram o vale ce ni s-a parut nesigura, zapada fiind destul de mare.
Asa ca am inceput sa coboram. Si apoi sa inotam. In zapada. Da, da, in zapada :)). Inmuiata de caldura soarelui care ne veghea de sus, zapada s-a inmuiat binisor, ingreunandu-ne inaintarea. Parca eram zmeii din basmele lui Petre Ispirescu. Intai ne-am afundat pana la genunchi, apoi pana pe la coapse pentru ca mai apoi sa intram pana la brau. Octav cu ai lui bocanci de iarna ne-a croit drumul pana cand am pierdut marcajul. Apoi Bury a trecut la conducerea plutonului, inaintand cu doar cativa pasi pe minut....fleosc fleosc. A incercat apoi si Horica si eu, m-am afundat chiar si cu mainile pana dincolo de cot pentru ca zapada nu se lasa cu una cu doua. Foarte frumos!
Si in final am razbit si am continuat traseul pe langa niste stanci.
Dupa aproximativ 9 ore de la plecare am ajuns la baza traseului, de unde plecasem de dimineata. Soarele se pregatea sa apuna asa ca si noi am pornit spre cabana Bunloc, unde ne facusem rezervare cu 3 zile inainte. Potrivit marcajului aveam de mers cam 1 ora si 45 de minute. Drumul merge pe langa albia raului dupa care face stanga. Un catel ne-a insotit pret de vreo jumate de ora, parca ar fi vrut sa ne dea o veste. A inceput sa se si intunece cand dupa o coama a aparut vechea cabana Bunloc, iar in zare am putut admira orasul Brasov.
Am plecat spre destinatia finala a zilei, cabana ce se afla la vreo 20 minute distanta. Sau asa credeam noi ca e finala. Caci am fost neplacut surprinsi sa constatam ca in cabana nu era nici o lumina aprinsa, fumul nu iesea pe horn si nici tipenie de cabanier. Am batut noi la usa, am strigat, am dat vreo doua ocoluri, dar degeaba.
In zadar l-am sunat pe nea Sava, cabanierul, caci al sau telefon era inchis. Eh acu-i acu. Noapte era, foame ne era si eram si putin cam uzi. Un prim pas: sa mancam, ca doar am ajuns la cabana :)) Dai cu ceapa, zacusca, pateu, mancare buna caci fusese plimbata vreo 10 ore in rucsaci.
Ce solutie aveam? Pai una singura, sa ii dam inapoi la vale si sa cautam cazare pe undeva. Traseu de noapte nu mai facusem demult. Dupa vreo ora in care am compus si ceva poezii (un orologiu suna, noaptea jumatate, la cabana-n poarta, oare cine bate? noi suntem nea sava, turistii tai iubiti, noi si de pe munte, venim obositi) am ajuns inapoi la Dambu Morii. Si am avut noroc sa gasim o pensiune cu gazda primitoare, ieftina si cu conditii bune, la vila Sapte Scari pe care o recomand tuturor.
Era 10 seara deci putem contabiliza 11 ore de plimbare. A urmat degustarea viunului adus de Ionut, dulce si bun, bere, alune, povestiri, somn.
A doua zi ne-am trezit mai spre pranz, am mancat si ne-am bucurat de soare, dupa care am plecat spre tren si casa.
Ne-am imbarcat in personalul de 6.27 cu destinatia Timisul de Jos. La Predeal am facut jonctiunea si cu Lavinia si Horica pentru care somnul de dimineata a fost ceva mai dulce, dar multumita vointei de fier au prins acceleratul de 7:10 si chiar ne-au depasit.
Am coborat din tren in Timisul de Jos la ora 10:30 si am facut incalzirea pana la Dambu Morii. Aici ne-am tras parazapezile, am mai dat o haina jos si am inceput sa urcam pe marcajul bulina rosie.
Din pacate nici acest munte nu a fost iertat de prea des intalnitii taietori de padure, distrugatori ai mediului natural. Nornal ca oamenii au nevoie de lemne de foc, dintotdeauna s-au taiat copaci pentru scandura sau pentru incalzire, insa ei taie totul din acelasi loc, copac cu copac, lasand in urma un versant chel, deranjant pentru privire si predispus mai devreme sau mai tarziu alunecarii.
Asa ca am inceput sa coboram. Si apoi sa inotam. In zapada. Da, da, in zapada :)). Inmuiata de caldura soarelui care ne veghea de sus, zapada s-a inmuiat binisor, ingreunandu-ne inaintarea. Parca eram zmeii din basmele lui Petre Ispirescu. Intai ne-am afundat pana la genunchi, apoi pana pe la coapse pentru ca mai apoi sa intram pana la brau. Octav cu ai lui bocanci de iarna ne-a croit drumul pana cand am pierdut marcajul. Apoi Bury a trecut la conducerea plutonului, inaintand cu doar cativa pasi pe minut....fleosc fleosc. A incercat apoi si Horica si eu, m-am afundat chiar si cu mainile pana dincolo de cot pentru ca zapada nu se lasa cu una cu doua. Foarte frumos!
In zadar l-am sunat pe nea Sava, cabanierul, caci al sau telefon era inchis. Eh acu-i acu. Noapte era, foame ne era si eram si putin cam uzi. Un prim pas: sa mancam, ca doar am ajuns la cabana :)) Dai cu ceapa, zacusca, pateu, mancare buna caci fusese plimbata vreo 10 ore in rucsaci.
Ce solutie aveam? Pai una singura, sa ii dam inapoi la vale si sa cautam cazare pe undeva. Traseu de noapte nu mai facusem demult. Dupa vreo ora in care am compus si ceva poezii (un orologiu suna, noaptea jumatate, la cabana-n poarta, oare cine bate? noi suntem nea sava, turistii tai iubiti, noi si de pe munte, venim obositi) am ajuns inapoi la Dambu Morii. Si am avut noroc sa gasim o pensiune cu gazda primitoare, ieftina si cu conditii bune, la vila Sapte Scari pe care o recomand tuturor.
Era 10 seara deci putem contabiliza 11 ore de plimbare. A urmat degustarea viunului adus de Ionut, dulce si bun, bere, alune, povestiri, somn.
A doua zi ne-am trezit mai spre pranz, am mancat si ne-am bucurat de soare, dupa care am plecat spre tren si casa.
Bravo Mihai!!!
RăspundețiȘtergere