Si cu o zi inainte de cursa visele tuturor alergatorilor inscrisi s-au confirmat: zapada, viscol, nameti, frig, GERAR!
Sambata de dimineata ma trezesc, trag jaluzelele si zambesc. Nu imi venea a crede ochilor, credeam ca asa ceva nu mai exista in realitate si ca trebuie sa citesc basme sau sa ma uit pe poze din copilarie ca sa imi aduc aminte de aceste bucurii. In sfarsit venise iarna, era zapada, era viscol, erau oameni care dadeau la lopata, era exact asa cum trebuie sa fie in luna ianuarie. Ma invart prin casa si fac planuri alaturi de DACII SPRINTENI despre ce si cum vom face maine la cursa.
Aaaa, dar nu v-am spus. DACII SPRINTENI, echipa ce a luat fiinta la Maraton 7500 are acum un nou membru. Vi-l prezint pe viteazul urmas al lui Decebal, purtator de barba si pleata asemenea stramosilor nostri, Octavian "micul dac" Ciobanu. El este cel mai tanar membru al echipei si va purta drapelul (a se citi chip-ul de cronometrare) in cursa de maine.
Pe la ora 14 ma incumet sa ies din casa zapada si ma indrept spre Politehnica pentru a ridica kitul si a stabili strategia alaturi de dacii mei. Vantul insa se impotrivea si ma batea in directia de unde veneam, adica spre casa la caldurica. Ma incapatanez, bag capul in pamant si inaintez hotarat. Fie ce o fi, maine dacii trebuie sa alerge! Ne ridicam kiturile, avem numarul 7, mai dam o tura prin parcul Politehnicii si ne retragem la caldurica, avem mult echipament de pregatit.
Duminica de dimineata afara ningea linistit, nu mai era viscol ca in ziua precedenta, temperatura de -5 grade Celsius, vreme numai buna pentru alergare. Ajungem la Poli, ne echipam in echipamentul dacic, ce-i drept adaptat conditiilor de alergare: caciula pileus, tricoul oficial al echipei, geaca de vant, pantofi impermeabili, manusi, buff, cagula, ochelari, alte cateva bluze ... parca plecam la Polul Nord nu la alergat in parc... si iesim la zapada pentru a lua startul. Toata lumea era pregatita sa se bucure de Gerar.
3...2...1...START
Ne indesam caciulile dacice pe urechi si ii dam drumul la miscare, e mult mai bine sa alergi decat sa stai pe loc. Trecem de Rectorat, facem dreapta, stanga, iar dreapta si urcam panta. Sus era un grup galagios de sustinatori care a incurajat pe tot parcursul cursei. Sunt tentat sa o iau la goana, dar sunt temperat de dacii mei, asa e, uitasem ca azi alergam in echipa. Incercam sa tinem aproape si zburdam printre cladirile din campus. Fotografii ne aduc aminte ca trebuie sa zambim si le facem pe plac.
In fuga luam un pahar de apa si continuam. Facem rapid inca trei ture. Cand ajungem in zona de finish muzica si comentatorii ne dau un imbold si picioarele reactioneaza involuntar marind ritmul. Zapada se asterne pe ochelari, ingheata si abia mai zaresc drumul. Ii dau cu manusa, se pune la loc, ii dau iar, in zadar, ii las asa, numai vad nimic, dar ma ghideaza dacii mei. Croim drum prin troiene.
Multumiri volutarilor si fotografilor de pe traseu care ne-au facut galerie. Le-am raspuns si noi de fiecare data cu salutul dacic hip-hip uraaa!
Incepem sa cantam un vechi imn dacic pentru a ne dezmorti gurile inghetate:
"Cand Herodot a scris cine sunt dacii
Dacii traiau demult pe-acest pamant.
Erau cei mai viteji dintre toti tracii
Vorbeau o limba clara in cuvant."
Pe ultimele doua ture ninsoarea se inteteste nitel si ne e mai greu. "Micul dac" se resimte putin, fiind la primul lui semimaraton, dar strange din dinti si trage admirabil pentru a termina cursa. Astazi Octy si-a depasit limitele si a dat un exemplu de ambitie in conditii care nu ii erau familiare si cu incaltaminte improvizata rapid odata cu schimbarea conditiilor meteo. Slabim ritmul, schimbam putin planul si suntem siguri ca Dacii Sprinteni nu vor renunta la lupta. Pai daca stramosii nostri daci s-ar fi dat batuti in luptele cu cotropitorii, am mai fi alergat noi astazi pe frumoasele taramuri ale Daciei?
Ne mai "dopam" o data cu isotonic si banane si ii dam usor pe ultima tura. Durerea trece, medalia ramane! Octy face genuflexiuni, miscari de pacalire a genunchiului, ba chiar si cateva flotari la indemnul unei echipe ce venea din urma. Cu genunchiul subrezit Micul Dac a luptat eroic astazi pentru a termina cursa si a ne duce la finish. Daca el ar fi abandonat ar fi trebuit sa abandoneze toata echipa, ceea ce nu sta in obiceiul dacilor. Trecem de echipa suporterilor si coboram pe partea cealalta. Mai sunt 2 km de care ne bucuram. Fetele ne erau inghetate, sprancenele mai proeminente si albe ca niciodata, ochelarii plini de gheata, iar bluza tare ca o armura.
Intoarcem dinspre Regie si intram in linie dreapta. La finish zambetul ne reapare pe fete si trecem linia de sosire cu capul sus. Dacii Sprinteni isi primesc binemeritatele medalii si se bucura de acest final. Facem cateva poze si ne retragem la vestiare; in haine uscate e mult mai bine :)
In cursa asta am invatat ca nu efortul si timpul individual sunt cele care conteaza, ci efortul intregii echipe. Am alergat ca o echipa, ne-am incurajat unul pe celalalt atunci cand a fost mai greu si la final ne-am bucurat cu totii de o cursa minunata alergata intr-un peisaj alb de poveste. Nu om fi fost noi astazi chiar asa de sprinteni, dar ne-am distrat. Exista o vorba: cateodata castigi, alteori inveti. Noi azi am invatat sa alergam in echipa si in final am castigat. Sper sa alergam in aceeasi componenta si la cursele viitoare.
Traiasta DACII SPRINTENI! Hip-hip uraaaa!!!
Inca o data mii se multumiri voluntarilor si fotografilor care au stat 4 ore in zapada pentru ca noi sa avem toate conditiile de alergare si sa ne bucuram de poze: Paul Bechea, Radu Diaconescu, Radu Cristi, Inima Copiilor, Adrian Niculae,
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Lasati un comentariu.