Sambata de dimineata parcarea de la Lidl Titan dadea pe afara de oameni. Ma intalnesc cu destule persoane cunoscute, pe multi ii stiu din anii trecuti. Triatlonistii din grup sunt usor de recunoscut: au in spate ori in picioare adidasii de alergare pentru ca la finalul zilei e musai sa traga o fuga pentru a-si obisnui fizicul si psihicul cu cea de-a treia proba a triatlonului. Asa de de-aia am avut rucsac in spate, caci cele doua banane luate de acasa au ajuns sa fie mancate in hotel la Amara.
La 9 ne pornim, eu si inca 480 de ciclisti. Se formeaza o coloana lunga, lumea se uita ca la parada, sunt biciclete de toate tipurile de la MTB-uri la cruisere suparate, biciclete de oras si cursiere rapide, zaresc si modelul Sprint la care ma uitam deunazi, o bicicleta de sosea entry level pentru cei care vor sa treaca la ceva mai rapid. Plutonul ruleaza cu 22 km/h, incetisor ca sa poata toata lumea. Noi ne formam un grup si decidem ca vom evada dupa prima pauza de alimentare, adica la km 40, pentru a face o tura de antrenament. Oprim pentru apa si regrupare apoi mai facem alti 20 km pana ni se intind in cale portocale, ciocolata si apa. Fac plinul, iau si Gatorade care mi s-a parut foarte bun pentru mentinerea nivelului de electroliti si decidem sa pedalam cu 30 km/h constant, pana la Amara, in regim de cursa.
Dan il ia in roata pe Alex, eu plec cu Razvan si cu Ileana. Treaba merge, vantul se pare ca ne cruta astazi, desi bate nu e de speriat. Din pacate o pierdem pe Ileana si raman numai cu Razvan. Mai depasim oameni care evadasera din pluton ceva mai devreme, ritmul nostru ramane constant. Alternam trena din cand in cand, ce usor e sa stai in plasa! Dar nu, eu nu vreau asta si trec mereu in fata sau raman putin in urma pentru a lua tot vantul in piept, stiu ca asta ma va ajuta pe viitor.
Suntem gata-gata sa ratam drumul si sa o luam spre Calarasi, din fericire ne prindem la timp. Incerc sa ma hidratez constant, de aia mi-am pus si un al doilea bidon pe bicicleta, si sa mananc din cand in cand cate un baton. Sunt convins ca am mancat mai putine kcal decat am consumat dar m-am simtit bine. La km 80 avem norocul sa ii intalnim pe baietii de la Lidl care pregateau urmatorul punct de alimentare pentru plutonul ce va veni si ne facem plinul de apa. Vine km 100 oprim pentru deja traditionala poza cu indicatorul din Dragos Voda, aici e ca a doua casa ... sau a treia ... sau ... ce-i drept trec doar o data pe an pe 'acasa' :))
Stiam ca dupa Dragos Voda urmeaza niste campuri unde vantul ne ia din plin, ce am mai tras anul trecut de mi-au iesit ochii. Acum e bland, trecem neobservati, ajungem la Gara Ciulnita si in curand ne iese in fata intersectia de la Dragalina. Mai sa fie, cum am ajuns asa de repede aici? De obicei dura mai mult de juma' de zi. Pai daca suntem la Dragalina treaba e cam terminata, schimbam cateva cuvinte cu domnii politisti care asteptau plutonul si facem stanga. Prind aripi nu stiu de unde si apas tare in pedale urcand acul spre 34-35 km/h, e cam tare dar cumva nu ma pot abtine, Razvan sta in plasa si inghitim cei 17 km cat ai zice ... rapita :)
Oprim la Lidl unde intalnim un grup de 4 colegi, ce as mai manca ceva sarat, sarea depusa pe frunte de la transpiratie trebuie recuperata cumva. Devorez doua pateuri cu branza si o sticla de lapte batut si o pornim spre Amara, gazda noastra de peste noapte, mancand si ultimii 9 km. La ora 16 suntem la Hotel Ialomita si ne cazam. 140-150 km cu tot cu marja de eroare a ciclocomputerului.
Scap de pantofii cu placute SPD, ii incalt pe cei de alergare carati in spate tot drumul special pentru momentul asta si ies la un 'transition run' ca deh la triatlon dupa bicicleta avem alergare. Parcul din Amara e frumos si verde, soarele bate din abundenta, iau aleile la rand cautand umbra pe care nu prea o gasesc. Primii 2-3 km sunt grei dupa care picioarele se dezmortesc, imi ies 12 km bunicei, dar mor de sete. Noroc ca mai aveam ceva in bidonul de pe bicicleta.
Ne indreptam spre Hotel Parc si asteptam plutonul care soseste pe la 18:30. Dus, masa, tombola si somn ca maine mai avem o zi si ne asteapta dealurile din Dobrogea si vantul. "Maine noi suntem eolienele", cum a zis Lucian.
Ziua II
La 6 desteptarea, ne echipam si plecam catre restaurant ca la 7 se da drumul la mancat. Infulecam tot ce prindem, avem nevoie de energie si astazi, ma simt fresh si nu resimt deloc km parcursi ieri, in alti ani aveam genunchii intepeniti si fundul tabacit, urcatul in sa era un adevarat test de vointa. Apoi scoatem bicicletele din garaj, Bibi e bine, a avut o noapte odihnitoare si facem ultimele pregatiri de plecare. E soare dar cam racoaare, erau bune niste incalzitoare pentru maini care sa ma apere de vant si soare, asa ca le trec pe lista de cumparaturi.Ne urnim inainte de ora 9 inspre Slobozia, ciclisti cata frunza, cata iarba, un pluton imens in care ma integrez si eu. Se merge cu 20-23 km/h la ritm de plimbare, cat sa poata toata lumea si se franeaza cam des, strigatele de "franaa" si "groapaaa" propagandu-se din gura-n gura de la varful catre coada turmei. Luam niste apa de la Lidl si ii dam spre Bucu, Tandarei. Pedalez o vreme alaturi de bravul Patrick "Invictus" Luca si mai punem lucruri la cale.
Planul meu era sa stau cu grupul pana ce trecem Dunarea si de acolo pe dealuri fiecare cum o putea. La km 50 oprim pentru apa si ceva mancare, se umple pasunea de biciclisti infometati. Simt ca nu mai am stare si il caut pe Razvan cu propunerea de a-i da inainte impreuna, nu il gasesc in multime asa ca plec singur, ne-om intalni noi pe drum. E inca plat, tin peste 30 km/h si opresc la indicatorul care ne anunta ca mai avem 100 km pana la Constanta, se cuvine o poza.
Pedalez o vreme cu Dan Andrei, trecem Dunarea pe la Giurgeni-Vadu Oii dupa care raman singur. Incep dealurile, inteleg ca ar fi vreo 17 urcari cu un total de 900 m diferenta pozitiva de nivel, eu nu le-am numarat cert e ca sunt destule cat sa iti doresti ca la un moment dar sa se mai si termine. Iar vreo trei sunt lungi ale naibii, la unul chiar am coborat pe foaia medie ca nu mai rezistam. Cel mai mult imi place privelistea cu soseaua luuunga si dreapta si in zare un deal care pare imens, dar odata ajuns la baza lui nu ii mai zaresti varful si tot ce ai de facut este sa impingi in pedale. Ma ridic din sa cand simt nevoia si ma bucur de urcarile astea, nu si de coborari pentru ca e vant din fata si sperantele de a prinde viteza mi se frang rapid, chiar trebuie sa dau din pedale pe coborare. Dar ce ma mir, doar stiam ca asa e in Dobrogea.
Bornele kilometrice anunta 22 de km pana la urmatoarea localitate, Stupina, si imi spun ca de acolo voi lua apa, dar cand ajung gasesc un sat minuscul, cu case saracacioase si nici un magazin. Eh, nu-i bai ca pana la Crucea nu sunt decat 6 km. Am inceput sa cant, intai incetisor, apoi chiar am si zbierat de cateva ori ca era pustiu si imi permiteam, energia si tensiunea trebuie sa fie descarcate in vreun fel :).Si poate e mai bine, e mai bine asaaa, da da.
Prind din urma cativa colegi evadati mai din vreme cu care nu m-am potrivit ca viteza si i-am depasit. Opresc la magazin de unde iau portocale, pere si un energizant cu cofeina, ce norocos sunt, acum sa vezi ce pedala ii dau. Cat timp curat portocalele satenii aflati la o bere vin sa o pipaie pe Bibi si pornesc o dezbare: "asta n-are camere", "ba are ma, cum sa nu aibe?". Ii lamuresc ca da, are, "vezi ma ce ti-am zis eu". Le urez pofta la bere in continuare si incalec, inca 15 km pana la Dorobanti, alti cativa pana la Mihail Kogalniceanu, parca m-am cam plictisit de atatea dealuri si opresc in parc sa ma intind putin pe iarba ca am avans maare fata de pluton si nu mai sunt decat vreo 20 km pana la mare. Il sun pe Mircea si imi spune pe care dintre plaje e finish-ul.
Apoi mai iau un deal in piept insotit de vant, parca e si mai intens aici dar ma cam bucura ca ma intareste. Si ca sa fie treaba intreaga ma uit pe harta si imi vine ideea sa ii dau spre Constanta si de acolo prin Mamaia ca n-am mai fost demult in zona aia si mai adaug niste km ca sa ma apropii de 180! Drumul e bun, in Mamaia e frumos si soare pe malul lacului, numai ca din Mamaia Sat mi se asterne in fata un drum bombardat si cu pietris, parca sunt in Paris-Roubaix. Mai am 3-4 km care sunt un slalom printre gropi si bolovani si tot ce imi doresc e sa nu fac pana ca nu prea am chef de demontat.
Din fericire nu fac, prind o straduta asfaltata si recunosc de anul trecut zona, aici trebuie sa fie marea. Inca 47 de pedale si sunt la buza plajei aplaudat de voluntari si cu "We are the champions" in boxe. Descalec si ma opresc fix la buza marii, ooooh ce frumos este, pentru asta am plecat de acasa. Dupa ce doi ani am venit la mare cu Rocky, iata ca Bibi bifeaza si ea a doua baie in mare :)
Acum sa curga berea ca tare bine intra cu pizza. Rand pe rand sosesc din ce in ce mai multi participanti si in final vine plutonul, numai oameni veseli, obositi dar veseli. Se fac poze, se chiuie, unii incearca si apa brrrr, dupa care incarcam totul in TIR-uri si autocare si pe la 9 o pornim spre casa.
In final tin sa multumesc celor implicati in realizarea evenimentului: multumim Lucian Mandruta pentru ca de ani de zile ne iei cu bicicleta la mare, multumim Mircea pentru tot sprijinul acordat participantilor de-a lungul celor doua zile, stiu ca nu a fost usor, multumim Lidl pentru apa si portocale, multumim Giant pentru reglajele fine, multumiri tuturor voluntarilor care si-au rupt un weekend pentru ca noi sa nu ducem lipsa de nimic in acest tur. Ne vedem bineinteles la anul, povestea trebuie sa mearga mai departe :)
Daca va place ce cititi pe aici nu uitati sa dati like paginii de Facebook pentru a afla noutati sau introduceti adresa de email in casuta de mai jos pentru a va abona la newsletter.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Lasati un comentariu.