Merg cu bicicleta de ani buni si consider ca nu mai sunt un incepator in acest domeniu. Totusi un concurs de ciclism nu am facut pana acum, iar ideea participarii la Road Grand Tour mi-a suras, parca ar fi fost ceva nou desi pana la urma tot bicicleta este. Stiam eu ca acesti ciclisti merg tare, foarte tare si ca stau in pluton ceea ce noi nu prea facem, de cele mai multe ori evitand sa ma tin in roata cuiva pentru a despica singur aerul/vantul, deh, la triatlon mersul la trena este interzis asa ca ne antrenam pentru asta.
Road Grand Tour este un concurs dezvoltat de Alex Ciocan pe modelul evenimentelor de afara, este exact ceea ce lipsea din peisajul ciclist autohton. Sunt curse exclusiv de sosea, fie de viteza pe o bucla ce se parcurge de mai multe ori, fie cu catarari ucigatoare. Anul acesta pentru una din etape a fost ales oraselul Mioveni, adica la mine in Arges acolo, numai bine pentru un debut in ale ciclismului.
Ploaia anuntata pe toate site-urile meteo ne-a tinut in stand-by insa intr-un final am apasat butonul register, presiunile prietenilor au dat roade si era pacat sa pierdem o asa distractie. Distractie?! Cititi mai departe. Ajungem sambata dis-de-dimineata la Mioveni, gasca mare si vesela, ne ridicam kiturile si ne facem ultimele reglaje. Era un soare atat de puternic ca am avut nevoie sa imprumut o pereche de ochelari de soare de la Irina si cred ca n-ar fi fost rau sa nu refuz crema de protectie solara a Anei, iarasi m-am ales cu un bronz de ciclist :)) Hai sa dam si noi o tura de recunoastere sa nu zicem ca nu am dat. Plecam usurel, traseul e pe undeva prin cartier, prin spatele blocurilor, un sens giratoriu, un fals plat in urcare si un ditamai dealul care se ridica asa dintr-o data, nu e lung insa e inclinat, il urcam si ne gandim ca facand multe ture il vom simti de-a binelea spre final. Vine o curba stransa, la 90 de grade, o coborare lunga cu un sens giratoriu in capat la care se franeaza puternic, alta curba la 90 de grade, niste opritoare de viteza, ce sa mai, e un traseu tehnic dupa cum ne-a spus Alex Ciocan,
Daca vreti sa suferiti veniti la o cursa din asta de viteza cu traseu in bucle. Nu imi vine sa o las moale asa ca trag cam cat pot eu, am pulsul sus si o grimasa puternica pe fata de fiecare data cand ajung in varful acelui deal, "ranjet" care mi se accentueaza pe masura ce timpul trece. Si trece al naibii de greu, cu totii aveam de pedalat 90 de minute plus inca o tura, ceva inedit, practic vom termina cu totii aproximativ in acelasi timp. Ma agat de cei care vin din spate sau incerc sa nu ii las pe cei din fata sa se duca, fapt care ma sufoca la propriu. Noroc ca ma petrec ba cu Fluturasul, ba cu Andreea, Laura sau Anca si mai am ocazia sa arunc cate o vorba din fuga. Am oarecum un grupulet al meu, l-am ajuns pe Andrei din urma, ne tot depasim reciproc, eu urc parca mai bine, insa pierd pe coborare, nu am curajul sa ii dau la maxim, nu imi doresc sa stiu cat de abraziv poate fi asfaltul.
Startul nu s-a dat chiar la 11 fix si nu imi dau seama oare cat sa fi trecut din cursa, imi vin tot felul de ganduri de a ma opri, daca as face o pana sau as rupe un schimbator zau daca mi-ar parea rau. La una dintre trecerile prin zona de final a turului observ ca este un afisaj cu timpul scurs, nu imi vine a crede ca acesta arata 40 de minute, deci nu am facut nici jumatate? Costin imi spunea, vazand pozele pe Facebook, ca am fost prea zambitor la Turnirul Nobililor. Hihi, intradevar asa pare, insa eu de fapt respiram pe gura si aveam fata incordata, asa arat eu cand ma chinui :))
Hai Dacule, lasa vorba si dai la pedale! Turele se succed, dupa vreo ora parca incep sa ma simt mai bine, prind cativa baieti de la unul dintre cluburi de care ma agat, nu stiu care o fi nivelul lor, dar imi place ca ii intrec pe urcarea aceea pe care uneori o termin cu niste gemete venite din adancul muschiuletilor si revarsate pe gura. Am un gel, traiasca Irinuca, pe care il iau si care ma trezeste. Intre timp Andrei ma tot depaseste si eu il tot depasesc. In zona de finish am cativa suporteri, prietenii ciclisti din Pitesti au venit sa vada cursa si ma incurajeaza la fiecare trecere ceea ce imi da un boost de energie.
Pe una dintre coborari ma dau tare, prinsesem curaj, franez la sensul giratoriu pe care de cateva ture il ocoleam prin stanga, moment in care un tip mai rapid trece razant pe langa mine, va spun ca l-am simtit in spate, si aproape ca ma scoate in decor. Roata din spate intra in derapaj, in fata am un gard, strang franele, dau in bordura si urc pe trotuar, picioarele fiindu-mi prinse in pedale. Reusesc intr-un final sa ma opresc si sa declipsez piciorul stang, tare aiurea, ma vedeam deja lipit de acel gard. Putin speriat ma uit in spate sa ma asigur ca pot reveni pe sosea, moment in care un alt vitezoman trece pe acolo si nu ezita sa imi adreseze cateva injurii, bine ma ca esti tu bun! Strig la el si ii atrag atentia ca ar putea sa fie ceva mai civilizat, pacat ca nu i-am retinut numarul, n-ar fi rau ca organizatorii sa stie despre astfel de gesturi nesportive. Ce sa zic, cele doua evenimente mi-au lasat un gust amar, fair-play-ul a disparut astazi sau in ciclism nu exista? Pe vremea cand jucam fotbal cu baietii terenul rasuna de injuraturi si se dadea la gioale intentionat in incercarea de a fi mai bun ca adversarul. Apoi am ajuns pe cate un teren de baschet unde toti pareau prieteni si rar apareau conflicte. Dupa aceea am descoperit bucuria alergarii si o comunitate de oameni extraordinari, fapt care s-a transmis si la triatlon. As vrea sa cred ca ceea ce s-a intamplat sambata este un eveniment izolat, parerea mea este ca sportul trebuie sa ne faca mai buni, nu sa ne transforme in niste animale gata sa se sfasie pentru o bucata din prada.
Imi reiau turele, ma simt bine, accelerez de fiecare data cand trec pe langa grupul de suporteri si las in spate cativa oameni cu care ma tot alergasem. Cronometrul arata 1:16, hai ca-i cam gata. Mai trec inca o data si ma intreb daca asta va fi finish-ul, noroc ca il vad pe Alex Ciocan cu un carton in mana pe care scria "Ultimul tur". Ahaaaa, pai hai sa fie de poveste. Tin cam acelasi ritm, parca as incerca un sprint. Dealul ma ucide, ori l-am luat mai in forta, ori se simte efortul depus, cert este ca daca ar mai fi fost 2-3 ture as fi avut dificultati, probabil ca inca un gel ar fi reactivat dacul. Schimb vitezele si iau in vizor cativa oameni, nu retin cati am mai depasit, vreau sa termin in forta. Vazusem eu la TV ca ciclistii trec cu mainile sus linia de sosire, ma bate si pe mine un gand, dar prefer sa raman cu toate oasele intregi :)) Mai gafai putin, beau 2 sticle de apa si cam asta a fost.
Urmeaza rasplata, bere, inghetata, pizaa, de toate pentru toti. Am parcurs 48 de km, iar clasamentul ma afiseaza pe un onorabil loc 88 din 191 de participanti, la ritmul de la inceputul cursei ma gandeam ca voi fi printre ultimii. Per total a fost o cursa interesanta, ceva nou pentru mine, cand cineva mi-a spus odata ca ciclismul inseamna suferinta nu mi-am dat seama ca in aceasta forma se manifesta. Cred ca prefer mai mult ciclismul din cadrul unui triatlon, dar cu siguranta voi mai incerca din cand in cand si cate un astfel de chin. Hai ca de saptamana viitoare incepe balul! Let it tri!
Photos by Events Photographer.
Daca va place ce cititi pe aici nu uitati sa dati like paginii de Facebook pentru a afla noutati sau introduceti adresa de email in casuta de mai jos pentru a va abona la newsletter.
Road Grand Tour este un concurs dezvoltat de Alex Ciocan pe modelul evenimentelor de afara, este exact ceea ce lipsea din peisajul ciclist autohton. Sunt curse exclusiv de sosea, fie de viteza pe o bucla ce se parcurge de mai multe ori, fie cu catarari ucigatoare. Anul acesta pentru una din etape a fost ales oraselul Mioveni, adica la mine in Arges acolo, numai bine pentru un debut in ale ciclismului.
Ploaia anuntata pe toate site-urile meteo ne-a tinut in stand-by insa intr-un final am apasat butonul register, presiunile prietenilor au dat roade si era pacat sa pierdem o asa distractie. Distractie?! Cititi mai departe. Ajungem sambata dis-de-dimineata la Mioveni, gasca mare si vesela, ne ridicam kiturile si ne facem ultimele reglaje. Era un soare atat de puternic ca am avut nevoie sa imprumut o pereche de ochelari de soare de la Irina si cred ca n-ar fi fost rau sa nu refuz crema de protectie solara a Anei, iarasi m-am ales cu un bronz de ciclist :)) Hai sa dam si noi o tura de recunoastere sa nu zicem ca nu am dat. Plecam usurel, traseul e pe undeva prin cartier, prin spatele blocurilor, un sens giratoriu, un fals plat in urcare si un ditamai dealul care se ridica asa dintr-o data, nu e lung insa e inclinat, il urcam si ne gandim ca facand multe ture il vom simti de-a binelea spre final. Vine o curba stransa, la 90 de grade, o coborare lunga cu un sens giratoriu in capat la care se franeaza puternic, alta curba la 90 de grade, niste opritoare de viteza, ce sa mai, e un traseu tehnic dupa cum ne-a spus Alex Ciocan,
3..2..1..START
Hai sa vedem ce iese! Ne asezam la start, in fata era inghesuiala mare, se dadeau coate, noi stam mai la coada. Si am plecat! Suntem aproape 200 de ciclisti, multi foarte buni cu tricouri de echipe cunoscute in peisajul autohton. Primele doua ture sunt oarecum neutralizate, masina tehnica mergand in fata plutonului, dar mergand tare. Depasesc ceva, e aglomeratie, dar nu prind nici un pluton serios, grupul e fragmentat. Vine urcarea, schimb vitezele si nu am probleme, curbe, coborari, primele 2-3 ture trec si deja am invatat traseul.
Daca vreti sa suferiti veniti la o cursa din asta de viteza cu traseu in bucle. Nu imi vine sa o las moale asa ca trag cam cat pot eu, am pulsul sus si o grimasa puternica pe fata de fiecare data cand ajung in varful acelui deal, "ranjet" care mi se accentueaza pe masura ce timpul trece. Si trece al naibii de greu, cu totii aveam de pedalat 90 de minute plus inca o tura, ceva inedit, practic vom termina cu totii aproximativ in acelasi timp. Ma agat de cei care vin din spate sau incerc sa nu ii las pe cei din fata sa se duca, fapt care ma sufoca la propriu. Noroc ca ma petrec ba cu Fluturasul, ba cu Andreea, Laura sau Anca si mai am ocazia sa arunc cate o vorba din fuga. Am oarecum un grupulet al meu, l-am ajuns pe Andrei din urma, ne tot depasim reciproc, eu urc parca mai bine, insa pierd pe coborare, nu am curajul sa ii dau la maxim, nu imi doresc sa stiu cat de abraziv poate fi asfaltul.
Startul nu s-a dat chiar la 11 fix si nu imi dau seama oare cat sa fi trecut din cursa, imi vin tot felul de ganduri de a ma opri, daca as face o pana sau as rupe un schimbator zau daca mi-ar parea rau. La una dintre trecerile prin zona de final a turului observ ca este un afisaj cu timpul scurs, nu imi vine a crede ca acesta arata 40 de minute, deci nu am facut nici jumatate? Costin imi spunea, vazand pozele pe Facebook, ca am fost prea zambitor la Turnirul Nobililor. Hihi, intradevar asa pare, insa eu de fapt respiram pe gura si aveam fata incordata, asa arat eu cand ma chinui :))
Hai Dacule, lasa vorba si dai la pedale! Turele se succed, dupa vreo ora parca incep sa ma simt mai bine, prind cativa baieti de la unul dintre cluburi de care ma agat, nu stiu care o fi nivelul lor, dar imi place ca ii intrec pe urcarea aceea pe care uneori o termin cu niste gemete venite din adancul muschiuletilor si revarsate pe gura. Am un gel, traiasca Irinuca, pe care il iau si care ma trezeste. Intre timp Andrei ma tot depaseste si eu il tot depasesc. In zona de finish am cativa suporteri, prietenii ciclisti din Pitesti au venit sa vada cursa si ma incurajeaza la fiecare trecere ceea ce imi da un boost de energie.
Pe una dintre coborari ma dau tare, prinsesem curaj, franez la sensul giratoriu pe care de cateva ture il ocoleam prin stanga, moment in care un tip mai rapid trece razant pe langa mine, va spun ca l-am simtit in spate, si aproape ca ma scoate in decor. Roata din spate intra in derapaj, in fata am un gard, strang franele, dau in bordura si urc pe trotuar, picioarele fiindu-mi prinse in pedale. Reusesc intr-un final sa ma opresc si sa declipsez piciorul stang, tare aiurea, ma vedeam deja lipit de acel gard. Putin speriat ma uit in spate sa ma asigur ca pot reveni pe sosea, moment in care un alt vitezoman trece pe acolo si nu ezita sa imi adreseze cateva injurii, bine ma ca esti tu bun! Strig la el si ii atrag atentia ca ar putea sa fie ceva mai civilizat, pacat ca nu i-am retinut numarul, n-ar fi rau ca organizatorii sa stie despre astfel de gesturi nesportive. Ce sa zic, cele doua evenimente mi-au lasat un gust amar, fair-play-ul a disparut astazi sau in ciclism nu exista? Pe vremea cand jucam fotbal cu baietii terenul rasuna de injuraturi si se dadea la gioale intentionat in incercarea de a fi mai bun ca adversarul. Apoi am ajuns pe cate un teren de baschet unde toti pareau prieteni si rar apareau conflicte. Dupa aceea am descoperit bucuria alergarii si o comunitate de oameni extraordinari, fapt care s-a transmis si la triatlon. As vrea sa cred ca ceea ce s-a intamplat sambata este un eveniment izolat, parerea mea este ca sportul trebuie sa ne faca mai buni, nu sa ne transforme in niste animale gata sa se sfasie pentru o bucata din prada.
Imi reiau turele, ma simt bine, accelerez de fiecare data cand trec pe langa grupul de suporteri si las in spate cativa oameni cu care ma tot alergasem. Cronometrul arata 1:16, hai ca-i cam gata. Mai trec inca o data si ma intreb daca asta va fi finish-ul, noroc ca il vad pe Alex Ciocan cu un carton in mana pe care scria "Ultimul tur". Ahaaaa, pai hai sa fie de poveste. Tin cam acelasi ritm, parca as incerca un sprint. Dealul ma ucide, ori l-am luat mai in forta, ori se simte efortul depus, cert este ca daca ar mai fi fost 2-3 ture as fi avut dificultati, probabil ca inca un gel ar fi reactivat dacul. Schimb vitezele si iau in vizor cativa oameni, nu retin cati am mai depasit, vreau sa termin in forta. Vazusem eu la TV ca ciclistii trec cu mainile sus linia de sosire, ma bate si pe mine un gand, dar prefer sa raman cu toate oasele intregi :)) Mai gafai putin, beau 2 sticle de apa si cam asta a fost.
Urmeaza rasplata, bere, inghetata, pizaa, de toate pentru toti. Am parcurs 48 de km, iar clasamentul ma afiseaza pe un onorabil loc 88 din 191 de participanti, la ritmul de la inceputul cursei ma gandeam ca voi fi printre ultimii. Per total a fost o cursa interesanta, ceva nou pentru mine, cand cineva mi-a spus odata ca ciclismul inseamna suferinta nu mi-am dat seama ca in aceasta forma se manifesta. Cred ca prefer mai mult ciclismul din cadrul unui triatlon, dar cu siguranta voi mai incerca din cand in cand si cate un astfel de chin. Hai ca de saptamana viitoare incepe balul! Let it tri!
Photos by Events Photographer.
Daca va place ce cititi pe aici nu uitati sa dati like paginii de Facebook pentru a afla noutati sau introduceti adresa de email in casuta de mai jos pentru a va abona la newsletter.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Lasati un comentariu.