Este 6 august, aoleu a venit Transfierul si ne-a prins neantrenati? Cred ca asta e un cosmar pentru multi din triatlonistii care s-au inscris pe concursul de Half Ironman ce are loc pe Transfagarasan. Din pacate (sau din fericire pentru cei care mai vor timp de pregatire) Transfierul s-a amanat pentru data de 17 septembrie din motive de neprimire aprobari pentru inchiderea "celui mai frumos drum din lume". In fine, discutia e lunga si nu avem ce face decat sa stam in joc de glezne inca o luna si ceva. Totusi ne-am gandit ca nu ar strica o incursiune pe Transfagarasan, mai de antrenament, mai de studiere a traseului, mai de plimbare si having fun intr-o zona frumoasa.
Zis si facut, cu catel cu purcel sambata de dimineata la ora 10:30 fix eram la Valea cu Pesti, gata de pedalare. Facem ultimele reglaje si pe la 11 si ceva ne pornim in sus. Lume multa, aproape ca s-a reunit dupa mult timp grupul nostru PDW, au venit si pitestenii, voie buna, soare, sa ii dam bataie. Traseul s-ar putea imparti in doua parti, de fapt sa zicem ca in 3. Cei care vor sa participe la proba de triatlon olimpic vor merge 20 de km dus (pana in dreptul intersectiei cu drumul care duce la Cumpana) si se vor intoarce pe acelasi drum. Aceasta portiune are urcari si coborari, deci nu este numai in urmare, si necesita ceva antrenament pentru ca sunt vreo doua pante sustinute care te cam storc mai ales daca vrei sa bagi viteza. Am incercat sa urc si mai incet, dar si mai in forta, in varianta a doua pulsul se duce spre maxim si plamanii cer din ce in ce mai mult aer :)). Dar nu e graba, concursul e peste o luna deci hai sa ne bucuram de traseu si de vremea buna, va fi de ajuns gafaiala de pe 17 septembrie. Am observat ca la intoarcere aceasta portiune de traseu este tot valurita, dar parca mai mult in coborare decat la dus. Sau om fi fost noi mai incalziti. A se remarca faptul ca asfaltul nu este cel mai bun, sunt ceva gropi la suprafata care te cam zdruncina, plus vreo 2-3 portiuni unde asfaltul este raschetat dar care cred ca vor fi refacute intr-o luna. Am facut pluton cu Fluturasul si am urcat binisor, dupa care am bagat viteza pe coborari de ne vajaia aerul pe la urechi de bucurie :)) Dupa munca si rasplata!
Lasam in urma intersectia cu drumul spre Cumpana, cativa km continuam in acelasi ritm, urcari-coborari, dupa care, de pe la Piscu Negru, treaba devine serioasa, este numai urcare, cam de aici ar incepe a doua parte a traseului. Si dai si urca, viteza scade, pinioanele cresc, foaia mica isi face treaba :) La Conacul Ursului lasam Fluturasul sa mai respire putin si eu ma duc sa imi incerc norocul. Stiu destul de bine acest drum, l-am mai urcat acum cativa ani pe bicicleta, eu retinusem ca abia de la Capra incepe munca, dar se pare ca pantele s-au mutat cu 3 km mai jos. Si dai si impinge, mai gasesc cunoscuti in cale, pe unii ii depasesc, altii deja coborau. Trec de Cabana Capra, se iese in gol alpin si zaresc serpentinele care par ca nu se mai termina. Aici cred ca e mai mult psihic decat fizic, totul este sa iti impui sa nu te opresti si sa macini incet la pedale. Tocmai aici e problema, atunci cand zic "hai sa nu ma opresc pana sus", in secunda urmatoare imi vine al naibii sa ma opresc; daca nu imi propun nimic parca e mai bine. Transpir prin toti porii si raman fara apa, dar nu ma las! Cand iei curba pe interior in acel ac de par este mai greu, in timp ce la curbele luate pe exterior parca e ceva mai bine. Trec de o cascada, puhoi de masini si de lume, mai trec de una, dupa care zaresc un paraias si ma opresc sa umplu bidonul caci hidratarea este importanta mai ales cand ti se usuca cerul gurii. Pret de un minut muschii s-au relaxat si parca imping mai bine acum, urmaream bornele kilometrice si ma bucuram de fiecare mie de metri lasata in urma. Pe ultimii 3 km inainte de tunel incepe coada de masini, nu se misca nimic, n-am vazut niciodata asa aglomeratie, sa se stea ca la semafoarele din Bucuresti. Incerc sa depasesc pe marginea soselei dupa care o iau pe mijloc, pe sensul de coborare traficul era moderat si am loc. Ajung la cabana salvamontului, mai fac 200m si intorc, nu are rost sa intru in tunel, acolo e frig si e plin de masini.
Partea a treia a traseului este coborarea care e inclinata si mie sincer nu imi prea place, pe cat de greu a fost la urcare parca tot mi-a placut mai mult. Imi trag foita de vant pe mine ca e frig tare si innorat aici sus si stau cu mainile blocate pe frane de abia imi mai simteam degetele. In septembrie e musai sa avem manusi la noi, vremea ar putea fi mai rece. Salut cativa oameni care inca urcau, depasesc si masinile care coborau, se pare ca bicicleta e mai rapida si aici :). Cand vad Cabana Capra imi dau seama ca e aproape gata, inca 3 km pana la Conacul Ursului si trag pe dreapta ca tare ar intra niste mancare. Imi cam tremura picioarele, trebuie mancat mai bine pe urcare, cred ca niste geluri n-ar strica in concurs, acum am vrut sa nu ma dopez prea tare. Stam vreo ora la contemplat peisajul, mamaliguta cu branza si smantana plus niste cartofi prajiti vin la fix, hai ca merge si o Cola, sportivii au voie :))
Pana sa plecam eu ma racisem bine si Irina ma alearga pe coborare, mi-e o lene a naibii sa pedalez, noroc ca drumul se duce in jos. Hai Dacule, porneste motorul! Coborarea se termina si drumul incepe din nou sa urce si sa coboare cu pante domoale, mergem bine, alternam dusul trenei si ajungem relativ repede la finish. Acum ar mai trebui alergat un semimaraton si cam asta e Transfierul, ma rog, si cu un inot de incalzire, hehe usor de zis. Deocamdata merge un sendvis si niste odihna, revenim peste o luna.
Prima parte a traseului este in urcare, pe valea unui rau pe care au fost instalate de 2-3 ani niste scari metalice solide pe care se poate urca in siguranta. Bucuria copiilor, de fapt si a Dacului, sunt micile lacuri care s-au format de-a lungul vaii, lacuri cu apa rece si curata de iti vine si sa o bei, da' pai sa faci o baita. E tare cald afara, rezist eu ce rezist, regret ca nu am luam si sandalele in rucsac. Eeeiii, dar ce atata vaicareala, ia ca intru si asa. Atat mi-a trebuit, am intrat in apa pana la brau de era sa ud si telefoanele ce se aflau in rucsac.
Sunt multe astfel de scari si treceri care ocolesc zonele cu apa, asta daca chiar vrei sa le ocolesti. Dar la un moment dar se termina, se iese de pe valea raului si vine un urcus de vreo 20 de minute prin padure, o padure deasa si racoroasa. Ajungem intr-o poiana, dupa care Fluturasul se pune pe fuga, cam gafaim vreo 3 km, iesim la drumul forestier care urmeaza malul Lacului Vidraru si intr-un final ajungem la baraj. Caldura mare, mon cher, apa rece si un cate un porumb fiert vin pentru refacerea resurselor si satisfacerea poftelor. In total sunt vreo 3 ore de traseu cu mers lejer si fara graba, cu stat la poze si la... balacit.
In drum spre casa oprim putin si la Manastirea Curtea de Arges ca ar fi fost si pacat sa nu.
Photo credits: Mate Cata, Irina, Dacu
Daca va place ce cititi pe aici nu uitati sa dati like paginii de Facebook pentru a afla noutati sau introduceti adresa de email in casuta de mai jos pentru a va abona la newsletter.
Zis si facut, cu catel cu purcel sambata de dimineata la ora 10:30 fix eram la Valea cu Pesti, gata de pedalare. Facem ultimele reglaje si pe la 11 si ceva ne pornim in sus. Lume multa, aproape ca s-a reunit dupa mult timp grupul nostru PDW, au venit si pitestenii, voie buna, soare, sa ii dam bataie. Traseul s-ar putea imparti in doua parti, de fapt sa zicem ca in 3. Cei care vor sa participe la proba de triatlon olimpic vor merge 20 de km dus (pana in dreptul intersectiei cu drumul care duce la Cumpana) si se vor intoarce pe acelasi drum. Aceasta portiune are urcari si coborari, deci nu este numai in urmare, si necesita ceva antrenament pentru ca sunt vreo doua pante sustinute care te cam storc mai ales daca vrei sa bagi viteza. Am incercat sa urc si mai incet, dar si mai in forta, in varianta a doua pulsul se duce spre maxim si plamanii cer din ce in ce mai mult aer :)). Dar nu e graba, concursul e peste o luna deci hai sa ne bucuram de traseu si de vremea buna, va fi de ajuns gafaiala de pe 17 septembrie. Am observat ca la intoarcere aceasta portiune de traseu este tot valurita, dar parca mai mult in coborare decat la dus. Sau om fi fost noi mai incalziti. A se remarca faptul ca asfaltul nu este cel mai bun, sunt ceva gropi la suprafata care te cam zdruncina, plus vreo 2-3 portiuni unde asfaltul este raschetat dar care cred ca vor fi refacute intr-o luna. Am facut pluton cu Fluturasul si am urcat binisor, dupa care am bagat viteza pe coborari de ne vajaia aerul pe la urechi de bucurie :)) Dupa munca si rasplata!
Lasam in urma intersectia cu drumul spre Cumpana, cativa km continuam in acelasi ritm, urcari-coborari, dupa care, de pe la Piscu Negru, treaba devine serioasa, este numai urcare, cam de aici ar incepe a doua parte a traseului. Si dai si urca, viteza scade, pinioanele cresc, foaia mica isi face treaba :) La Conacul Ursului lasam Fluturasul sa mai respire putin si eu ma duc sa imi incerc norocul. Stiu destul de bine acest drum, l-am mai urcat acum cativa ani pe bicicleta, eu retinusem ca abia de la Capra incepe munca, dar se pare ca pantele s-au mutat cu 3 km mai jos. Si dai si impinge, mai gasesc cunoscuti in cale, pe unii ii depasesc, altii deja coborau. Trec de Cabana Capra, se iese in gol alpin si zaresc serpentinele care par ca nu se mai termina. Aici cred ca e mai mult psihic decat fizic, totul este sa iti impui sa nu te opresti si sa macini incet la pedale. Tocmai aici e problema, atunci cand zic "hai sa nu ma opresc pana sus", in secunda urmatoare imi vine al naibii sa ma opresc; daca nu imi propun nimic parca e mai bine. Transpir prin toti porii si raman fara apa, dar nu ma las! Cand iei curba pe interior in acel ac de par este mai greu, in timp ce la curbele luate pe exterior parca e ceva mai bine. Trec de o cascada, puhoi de masini si de lume, mai trec de una, dupa care zaresc un paraias si ma opresc sa umplu bidonul caci hidratarea este importanta mai ales cand ti se usuca cerul gurii. Pret de un minut muschii s-au relaxat si parca imping mai bine acum, urmaream bornele kilometrice si ma bucuram de fiecare mie de metri lasata in urma. Pe ultimii 3 km inainte de tunel incepe coada de masini, nu se misca nimic, n-am vazut niciodata asa aglomeratie, sa se stea ca la semafoarele din Bucuresti. Incerc sa depasesc pe marginea soselei dupa care o iau pe mijloc, pe sensul de coborare traficul era moderat si am loc. Ajung la cabana salvamontului, mai fac 200m si intorc, nu are rost sa intru in tunel, acolo e frig si e plin de masini.
Partea a treia a traseului este coborarea care e inclinata si mie sincer nu imi prea place, pe cat de greu a fost la urcare parca tot mi-a placut mai mult. Imi trag foita de vant pe mine ca e frig tare si innorat aici sus si stau cu mainile blocate pe frane de abia imi mai simteam degetele. In septembrie e musai sa avem manusi la noi, vremea ar putea fi mai rece. Salut cativa oameni care inca urcau, depasesc si masinile care coborau, se pare ca bicicleta e mai rapida si aici :). Cand vad Cabana Capra imi dau seama ca e aproape gata, inca 3 km pana la Conacul Ursului si trag pe dreapta ca tare ar intra niste mancare. Imi cam tremura picioarele, trebuie mancat mai bine pe urcare, cred ca niste geluri n-ar strica in concurs, acum am vrut sa nu ma dopez prea tare. Stam vreo ora la contemplat peisajul, mamaliguta cu branza si smantana plus niste cartofi prajiti vin la fix, hai ca merge si o Cola, sportivii au voie :))
Pana sa plecam eu ma racisem bine si Irina ma alearga pe coborare, mi-e o lene a naibii sa pedalez, noroc ca drumul se duce in jos. Hai Dacule, porneste motorul! Coborarea se termina si drumul incepe din nou sa urce si sa coboare cu pante domoale, mergem bine, alternam dusul trenei si ajungem relativ repede la finish. Acum ar mai trebui alergat un semimaraton si cam asta e Transfierul, ma rog, si cu un inot de incalzire, hehe usor de zis. Deocamdata merge un sendvis si niste odihna, revenim peste o luna.
Balaceala pe Valea lui Stan
Duminica de dimineata pe la 10 ne pornim pe traseul ce ne conduce pe Valea lui Stan. Ne pornim greu, il cautam pe Stafiduta dar nici urma de el asa ca pierdem si urma pepenelui promis si carat pe la aer curat, tare s-o mai fi bucurat de el acasa. Desi sunt argesean nu am apucat pana acum sa parcurg aceasta zona, iata ca acum i-a sosit timpul.
Prima parte a traseului este in urcare, pe valea unui rau pe care au fost instalate de 2-3 ani niste scari metalice solide pe care se poate urca in siguranta. Bucuria copiilor, de fapt si a Dacului, sunt micile lacuri care s-au format de-a lungul vaii, lacuri cu apa rece si curata de iti vine si sa o bei, da' pai sa faci o baita. E tare cald afara, rezist eu ce rezist, regret ca nu am luam si sandalele in rucsac. Eeeiii, dar ce atata vaicareala, ia ca intru si asa. Atat mi-a trebuit, am intrat in apa pana la brau de era sa ud si telefoanele ce se aflau in rucsac.
Sunt multe astfel de scari si treceri care ocolesc zonele cu apa, asta daca chiar vrei sa le ocolesti. Dar la un moment dar se termina, se iese de pe valea raului si vine un urcus de vreo 20 de minute prin padure, o padure deasa si racoroasa. Ajungem intr-o poiana, dupa care Fluturasul se pune pe fuga, cam gafaim vreo 3 km, iesim la drumul forestier care urmeaza malul Lacului Vidraru si intr-un final ajungem la baraj. Caldura mare, mon cher, apa rece si un cate un porumb fiert vin pentru refacerea resurselor si satisfacerea poftelor. In total sunt vreo 3 ore de traseu cu mers lejer si fara graba, cu stat la poze si la... balacit.
In drum spre casa oprim putin si la Manastirea Curtea de Arges ca ar fi fost si pacat sa nu.
 |
| Fantana Mesterului Manole |
Daca va place ce cititi pe aici nu uitati sa dati like paginii de Facebook pentru a afla noutati sau introduceti adresa de email in casuta de mai jos pentru a va abona la newsletter.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Lasati un comentariu.