Iata-ne ajunsi in fata ultimului triatlon al acestui sezon, dar ce triatlon! Pai daca tot vine iarna hai sa terminam in forta cu un Ironman 70.3, unul deosebit, la mine in judetul Arges, cu inot in Lacul Vidraru, ciclism pe Transfagarasan cu 1600 m diferenta de nivel si alergare pana la Omul de Fier. Intr-un cuvant - Transfier! "Cel mai greu, cel mai frumos" cum zice toata lumea.
Ce a urmat a fost o placere, da, stiu ca unii spun ca daca ajungi la final si zici ca ti-a placut inseamna ca nu ai tras suficient de tine. Eh bine, pentru mine acesta a fost unul din cele mai frumoase triatloane la care am participat, poate ca este chiar pe primul loc. Am tras atat cat sa ma simt bine facand asta si am gustat fiecare bucatica din el (ma rog, la alergare au fost cateva momente care nu mi-au placut, cititi mai jos) si sigur il voi repeta in anii urmatori.
Am asteptat mai mult de un an acest eveniment, la prima editie fiind retinut cu treburi mai importante. Dupa half-ul de la Oradea nu am exagerat cu antrenamentele, insa sunt destul de in forma pentru a ma descurca onorabil si a putea sa ma bucur de acest concurs. Vineri dupa-amiaza o luam din loc catre Aref, facem enorm de mult pana iesim din Bucuresti, ratam si sedinta tehnica, dar totul e in regula, avem timp suficient pentru somn. Inca putin carboloading, imi lipesc pe cadru trei batoane Isostar High Energy, pun sub sa doua camere de rezerva ca sa fie, decid sa imbrac si o bluza de ciclism peste trisuit ca in Fagaras vremea e schimbatoare si sus acolo la 2000 de metri poate fi racoare, pun in buzunarul de la spate manusi si o foita de vant, mai indes cateva geluri si sunt gata.
De dimineata Tigrut trezeste ceasul la 5:30, era hotarat. Dar unde ne grabim asa? Aveam un asa chef de triatlon, uneori cand suna ceasul in dimineata unei curse ma gandesc ce naiba mi-o fi venit sa ma inscriu iarasi, insa acum nu, chiar asteptasem cursa asta, vremea era buna, hai cu Transfierul. Punem bicicletele pe masina si ne indreptam catre Valea cu Pesti unde era forfota mare. Despachetarea, asezat lucrurile in tranzitie si pierdut vremea in asteptarea startului. Soarele incepea sa isi coboare razele catre lac, hai ca n-ar fi rau sa nu inghetam prea tare ca ce ne-am mai facut griji ca amanarea concursului pentru luna septembrie ar putea aduce gheata la mal si zapada pe creste.
Pe la 8:30 se da startul cursei de ciclism King of Transfagarasan, dupa care ma apuc sa imi trag meticulos neoprenul pe mine, il asez ca lumea ca sa nu am nici un stres in apa si sa nu ma tina la umeri. Iau doua geluri care imi cresc nivelul de energie, beau un Gatorade si incep sa cobor valea catre lac. Auch! ce de pietre, vai ce inteapa, o rog pe Irina sa imi aduca adidasii din tranzitie ca sa ii am la iesire desi stiam ca atunci nu voi mai simti nimic. Trag o privire catre orizont, valeleu ce lac mare (de parca nu l-as fi stiut). Ceasul nu sta dupa noi asa ca las vorba si ma duc sa ma obisnuiesc cu apa caci am antecedente nefericite. Spre surprinderea mea este foarte calda, pe mal imi cam inghetasera picioarele. Asez ochelarii si fac cateva miscari de incalzire - e nemaipomenit, apa e limpede, calduta si buna de inotat. Imi iau locul undeva in lateral spate si astept startul. Momentele astea nu sunt prea placute, ma gandesc ca e mult de inotat desi balizele nu imi par foarte indepartate, dupa care imi zic ca pot sa o fac, am mai inotat de atatea ori, ia sa ma relaxez ca va fi frumos.
Incep din nou sa inot, lentila dreapta era jumatate plina cu apa, stanga era ok. Inchid ochiul si ii dau asa, de fiecare data cand scot capul sa respir inchid ochiul, e deranjant dar ce sa fac, oi vedea mai incolo. Intre timp, cat am stat eu aici 1-2 minute, am pierdut plutonul ceea ce nu imi place. Ii vad totusi vreo 50 m mai in fata si vad si baliza noastra de la 70.3, ma gandesc ca m-oi opri acolo sa ma tin de ea si sa scot apa.
Intre timp ma relaxez si ma concentrez pe miscarea bratelor si a picioarelor, se pare ca ma apropii de cei din fata. Nu ma grabesc, in jurul balizei e ingramadeala de obicei si nu vreau sa imi mai iau una. Trec de ea lejer, ridic capul din apa si o vad pe urmatoarea. Peisajul e superb, noi suntem intr-un lac cu apa limpede, in dreapta e o limba de pamant impadurita si de jur imprejur masivi muntosi; in plus, cerul este senin si soarele ne incalzeste domol. Mai mare placerea :) Nivelul meu de energie este foarte bun, cred ca cele doua geluri au avut efect asa ca imi spun ca e momentul sa trag putin si sa fac niste depasiri. Eh bine, da, pot si eu sa depasesc la inot. Ma concentrez pe miscarea picioarelor, neoprenul ma ajuta sa le tin sus, si trag din ce in ce mai tare de brate. Am oameni si in stanga, si in dreapta, si in fata. Imi fac loc printre ei, e atat de fain ca ii pot vedea prin apa aceasta limpede. Imi luasem ca reper coltul insulei pentru ca pe acea linie este si baliza, asa ca mi-e usor sa mentin o trasa dreapta.
Nu stiu ce s-a intamplat cu apa din ochelari ca am si uitat de ea. De fapt a disparut, s-a scurs pe undeva, oare pe langa globul ocular? Habar n-am, cert e ca am depasit momentul. Ocolesc baliza si iau in vizor malul, locul de finish al probei. Nu imi dau seama exact unde este, se vad niste steaguri si multa lume undeva si banuiesc ca acolo, insa ma ghidez dupa cei din fata, e un pluton frumusel de care incerc sa ma apropii. De brate nu voi mai avea foarte mare nevoie mai departe asa ca trag cat pot de tare de ele, incercand sa menajez picioarele. A trecut repede inotul asta si iata ca ating malul, primesc o mana de ajutor ca sa trec de zona cu mocirla, apas butonul de stop al ceasului si o iau la fuga pe scari. Nu prea imi dau seama cine era pe mal, dar se aud multe voci care ma felicita.
Am inotat 51 de minute, hai ca nu e rau (ma rog, in primavara vreau sa fiu mult mai bun la aceasta proba, am o toamna si o iarna sa exersez) si spre bucuria mea sunt multe biciclete inca in zona de tranzitie. Dezbrac neoprenul, pun casca de inot, imi iau bluza de ciclism, pantofii, pun centura cu numarul, mai indes doua geluri in buzunar si am fugit, au mai trecut 4min:30sec.
Vremea este numai buna de pedalat, e asa o liniste, n-am avut niciodata parte de un Transfagarasan fara masini. Totusi ceva imi streseaza timpanele si anume o hartie, o bucata de scotch sau un ambalaj, care mi s-a lipit de cauciucul fata de-a latul si care fosneste continuu la fiecare trecere printre sabotii de frana. Parca as avea motor, cred ca m-au auzit toti concurentii de care ma apropiam :)) Am incercat de vreo doua ori sa o apuc cu degetele aplecandu-ma in fata si intinzand mana, in zadar! Sa ma opresc nici nu imi trecea prin cap. Pe traseu sunt si oameni de la triatlonul olimpic, pe cativa ii cunosc si ii salut in trecere. O prind din urma pe Andreea Radu cu cativa km inainte de intoarcerea lor la Cumpana, dupa care imediat il 'tintesc' si pe Tigrut.
Intre timp mai bag cate un gel si ma chinui sa dezlipesc batoanele de pe cadru, leucoplastul nu e cea mai buna solutie. Am avut doua bidoane, unul cu apa si celalalt cu isotonic, pe care le-am baut pana la Capra, unde am oprit si am reumplut unul dintre ele. De pe la Piscu Negru drumul incepe sa se incline, trec de Conacul Ursului si parca ma simt mult mai bine decat acum o luna. Ridic capul si vad ditamai muntele in fata, ohoo cat avem de urcat! Cu cat panta se inclina mai mult cu atat prind mai multi ciclisti, hai ca sunt bine. Intre timp din sens opus vin 4-5 rachete, vai cum coboara baietii aia! Mai am vreo 3 km, hai ca in curand se termina, stiam eu ca ultimul km e mai usor.
Ajung sus, opresc sa beau niste apa si sa mai umplu un bidon si hai la vale. N-are rost sa pun manusi sau foita, e cald si bine. Eu ma dau destul de prudent, primele serpentine sunt precedate de portiuni drepte mai lungi, dupa care se scurteaza si stau numai in accelerat-frana-accelerat. In cateva minute sunt la Capra pe unde il zaresc pe Stafiduta, cam obosit si cu ditamai urcarea in fata. Spre surprinderea mea nu ma prind decat vreo 3 oameni din urma, printre ei si Lucian, pe care ii voi avea in vizor pana la finish. Dar nici noi nu mai prindem mare lucru, semn ca toti coboram aproape in acelasi ritm.
Tot schimb vitezele la fiecare urcare incercand sa nu pedalez in forta, mai mananc un baton si abia astept sa ajung la final, pe ultimii 10 km ma cam resimteam, intepenisem stand in sa si fiecare urcare mi se parea mai mare decat era. In fine, gata am ajuns, declipsez si merg usurel pe langa bicicleta prin tranzitie dupa care incep sa si fug, locul meu fiind tocmai la celalalt capat al zonei. 3h:38min, not bad! Spre surprinderea mea Dan Andrei era si el in tranzitie si mai stam putin de vorba ca nu-i graba, ma rog, intre timp schimb pantofii, las casca, pun o sapca, trecem pe la punctul de alimentare si la alergat cu mine.
Treaba merge, incet dar merge, pantele astea ma scot din ritm. Am timp suficient sa-i povestesc Irinei cum a fost pana acum in timp ce ne tot intersectam in incercarea de a mai scurta din curbe. La km 9 mai beau niste cola si apa, la km 12 ajung inapoi in zona de tranzitie unde realimentez si plec catre finish, mai sunt 9 km. Am oprit o data si la boxe pentru golirea rezervorului si am alternat bucati de alergare cu mers rapid pe pantele mai inclinate. Intre timp urmaream si comentam lupta dintre Ioana si Andreea, greu de zis cine va castiga aceasta disputa caci niciuna nu se lasa si parca maresc viteza. La km 18 mai iau trei pahare de cola si ii dau ceva mai tare caci traseul este numai in coborare.
Trec de Hotel Posada unde il intalnesc pe Marian Tanase si incep urcarea pe scari, vreo 390 de bucati. Faza tare este ca Irina se dusese putin inainte cu bicicleta si urcase deja jumatate din trepte, o prind din urma si ajungem impreuna in zona corturilor unde crezusem ca este finish-ul si ea se opreste. Oamenii imi spun ca trebuie urcate si celelalte trepte, o iau la pas pana cand cineva imi striga sa ii dau mai repede ca "ma prinde din urma" moment in care ma apuc de tot ce prind, trag de balustrade si urc scarile in sprint, oprindu-ma la baza statuii omului de fier. Primesc medalia si un frumos tricou, gata sunt Transfier cu acte in regula. Gafai inca 5 minute dupa care iau un marker si ma gandesc ce mesaj inteligent as putea scrie aici, in patratelul cu numarul 78, locul ocupat de mine astazi in clasamentul general din vreo 180 de oameni care au luat startul; timp final 7 ore si 1 minut. Nu stiu exact de ce, dar mie concursul asta nu mi s-a parut atat de greu precum spune lumea; e adevarat ca nu m-am batut la podium si ca am tras la un nivel mediu, ca nu am fortat foarte mult, poate aici sa fie explicatia. Cel mai dificil mi s-a parut alergatul, probabil golisem si o parte din rezervele de energie. Multumesc Irinuca pentru ajutor si incurajari, cu siguranta singur as fi fost tentat sa ma opresc si mai des, motivarea cu pepenele rece de la finish a adus un plus de viteza ca doar nu il puteam lasa sa se incalzeasca :D. Data viitoare ar merge si cateva mangaieri cu o biciusca, poate ridic si eu mai mult picioarele :))
Draga Transfier, sa stii ca mi-a placut sa voi reveni si la anul, as vrea sa incerc si varianta mai putin zen si cu mai multa suferinta, sunt curios cat de repede pot urca acel munte dupa un inot care cu siguranta va fi mai bun ca cel de anul acesta si vreau sa inchei cu o alergare tare care sa ma puna in genunchi la picioarele Omului de Fier. Nah ca deja am un obiectiv pentru 2017, sa ne vedem cu bine!
P.S. Mai tarziu aveam sa aflu ca de fapt Irina era care ma urmarea de am bagat eu acel galop :))
Photo credits: Irina, Radu Cristi, Bogdan Popa
Daca va place ce cititi pe aici nu uitati sa dati like paginii de Facebook pentru a afla noutati sau introduceti adresa de email in casuta de mai jos pentru a va abona la newsletter.
Ce a urmat a fost o placere, da, stiu ca unii spun ca daca ajungi la final si zici ca ti-a placut inseamna ca nu ai tras suficient de tine. Eh bine, pentru mine acesta a fost unul din cele mai frumoase triatloane la care am participat, poate ca este chiar pe primul loc. Am tras atat cat sa ma simt bine facand asta si am gustat fiecare bucatica din el (ma rog, la alergare au fost cateva momente care nu mi-au placut, cititi mai jos) si sigur il voi repeta in anii urmatori.
Am asteptat mai mult de un an acest eveniment, la prima editie fiind retinut cu treburi mai importante. Dupa half-ul de la Oradea nu am exagerat cu antrenamentele, insa sunt destul de in forma pentru a ma descurca onorabil si a putea sa ma bucur de acest concurs. Vineri dupa-amiaza o luam din loc catre Aref, facem enorm de mult pana iesim din Bucuresti, ratam si sedinta tehnica, dar totul e in regula, avem timp suficient pentru somn. Inca putin carboloading, imi lipesc pe cadru trei batoane Isostar High Energy, pun sub sa doua camere de rezerva ca sa fie, decid sa imbrac si o bluza de ciclism peste trisuit ca in Fagaras vremea e schimbatoare si sus acolo la 2000 de metri poate fi racoare, pun in buzunarul de la spate manusi si o foita de vant, mai indes cateva geluri si sunt gata.
De dimineata Tigrut trezeste ceasul la 5:30, era hotarat. Dar unde ne grabim asa? Aveam un asa chef de triatlon, uneori cand suna ceasul in dimineata unei curse ma gandesc ce naiba mi-o fi venit sa ma inscriu iarasi, insa acum nu, chiar asteptasem cursa asta, vremea era buna, hai cu Transfierul. Punem bicicletele pe masina si ne indreptam catre Valea cu Pesti unde era forfota mare. Despachetarea, asezat lucrurile in tranzitie si pierdut vremea in asteptarea startului. Soarele incepea sa isi coboare razele catre lac, hai ca n-ar fi rau sa nu inghetam prea tare ca ce ne-am mai facut griji ca amanarea concursului pentru luna septembrie ar putea aduce gheata la mal si zapada pe creste.
Pe la 8:30 se da startul cursei de ciclism King of Transfagarasan, dupa care ma apuc sa imi trag meticulos neoprenul pe mine, il asez ca lumea ca sa nu am nici un stres in apa si sa nu ma tina la umeri. Iau doua geluri care imi cresc nivelul de energie, beau un Gatorade si incep sa cobor valea catre lac. Auch! ce de pietre, vai ce inteapa, o rog pe Irina sa imi aduca adidasii din tranzitie ca sa ii am la iesire desi stiam ca atunci nu voi mai simti nimic. Trag o privire catre orizont, valeleu ce lac mare (de parca nu l-as fi stiut). Ceasul nu sta dupa noi asa ca las vorba si ma duc sa ma obisnuiesc cu apa caci am antecedente nefericite. Spre surprinderea mea este foarte calda, pe mal imi cam inghetasera picioarele. Asez ochelarii si fac cateva miscari de incalzire - e nemaipomenit, apa e limpede, calduta si buna de inotat. Imi iau locul undeva in lateral spate si astept startul. Momentele astea nu sunt prea placute, ma gandesc ca e mult de inotat desi balizele nu imi par foarte indepartate, dupa care imi zic ca pot sa o fac, am mai inotat de atatea ori, ia sa ma relaxez ca va fi frumos.
Inotul - cel mai frumos
Si am pornit. Aglomeratie nu gluma, imi fac loc printre doi colegi si inotam in paralel. Incerc sa nu ma las luat de val si sa mentin un ritm mai domol cel putin la inceput, sa nu am cadenta mare si sa nu ma sufoc. Dupa vreo 200 m se mai face loc, imi gasesc ritmul, vad baliza din fata, totul e bine. Am in stanga o fata (asa banuiesc caci avea roz pe neopren :)) care inota bras si pe care incerc sa o depasesc, asta pana cand imi carpeste una peste ochi. Panica! Mi-au sarit ochelarii, ma opresc, ii pun la loc, dar sunt plini de apa. Fir-ar sa fie! Din bras nu ii pot goli asa ca ma intorc pe spate; plutesc pe apa numai ca atunci cand duc mainile catre fata capul mi se scufunda. Respir rapid si prost, mai incerc de vreo doua ori si o las balta. Deci nimic nu imi putea strica inotul decat o prostie din asta.Incep din nou sa inot, lentila dreapta era jumatate plina cu apa, stanga era ok. Inchid ochiul si ii dau asa, de fiecare data cand scot capul sa respir inchid ochiul, e deranjant dar ce sa fac, oi vedea mai incolo. Intre timp, cat am stat eu aici 1-2 minute, am pierdut plutonul ceea ce nu imi place. Ii vad totusi vreo 50 m mai in fata si vad si baliza noastra de la 70.3, ma gandesc ca m-oi opri acolo sa ma tin de ea si sa scot apa.
Intre timp ma relaxez si ma concentrez pe miscarea bratelor si a picioarelor, se pare ca ma apropii de cei din fata. Nu ma grabesc, in jurul balizei e ingramadeala de obicei si nu vreau sa imi mai iau una. Trec de ea lejer, ridic capul din apa si o vad pe urmatoarea. Peisajul e superb, noi suntem intr-un lac cu apa limpede, in dreapta e o limba de pamant impadurita si de jur imprejur masivi muntosi; in plus, cerul este senin si soarele ne incalzeste domol. Mai mare placerea :) Nivelul meu de energie este foarte bun, cred ca cele doua geluri au avut efect asa ca imi spun ca e momentul sa trag putin si sa fac niste depasiri. Eh bine, da, pot si eu sa depasesc la inot. Ma concentrez pe miscarea picioarelor, neoprenul ma ajuta sa le tin sus, si trag din ce in ce mai tare de brate. Am oameni si in stanga, si in dreapta, si in fata. Imi fac loc printre ei, e atat de fain ca ii pot vedea prin apa aceasta limpede. Imi luasem ca reper coltul insulei pentru ca pe acea linie este si baliza, asa ca mi-e usor sa mentin o trasa dreapta.
Nu stiu ce s-a intamplat cu apa din ochelari ca am si uitat de ea. De fapt a disparut, s-a scurs pe undeva, oare pe langa globul ocular? Habar n-am, cert e ca am depasit momentul. Ocolesc baliza si iau in vizor malul, locul de finish al probei. Nu imi dau seama exact unde este, se vad niste steaguri si multa lume undeva si banuiesc ca acolo, insa ma ghidez dupa cei din fata, e un pluton frumusel de care incerc sa ma apropii. De brate nu voi mai avea foarte mare nevoie mai departe asa ca trag cat pot de tare de ele, incercand sa menajez picioarele. A trecut repede inotul asta si iata ca ating malul, primesc o mana de ajutor ca sa trec de zona cu mocirla, apas butonul de stop al ceasului si o iau la fuga pe scari. Nu prea imi dau seama cine era pe mal, dar se aud multe voci care ma felicita.
Am inotat 51 de minute, hai ca nu e rau (ma rog, in primavara vreau sa fiu mult mai bun la aceasta proba, am o toamna si o iarna sa exersez) si spre bucuria mea sunt multe biciclete inca in zona de tranzitie. Dezbrac neoprenul, pun casca de inot, imi iau bluza de ciclism, pantofii, pun centura cu numarul, mai indes doua geluri in buzunar si am fugit, au mai trecut 4min:30sec.
Ciclismul - cel mai greu
Mi-am propus sa nu ma avant foarte tare la bicicleta pentru ca urcarea aceea de la km 35-45 e serioasa si va necesita resurse. Am vreo doi oameni in fata pe care ii prind rapid. De fapt toata prima jumatate a traseului a fost un joc de prins din urma si depasit, plus schimbat rapoarte astfel incat sa mentin o cadenta buna si sa nu imi obosesc muschiuletii fara rost.
Vremea este numai buna de pedalat, e asa o liniste, n-am avut niciodata parte de un Transfagarasan fara masini. Totusi ceva imi streseaza timpanele si anume o hartie, o bucata de scotch sau un ambalaj, care mi s-a lipit de cauciucul fata de-a latul si care fosneste continuu la fiecare trecere printre sabotii de frana. Parca as avea motor, cred ca m-au auzit toti concurentii de care ma apropiam :)) Am incercat de vreo doua ori sa o apuc cu degetele aplecandu-ma in fata si intinzand mana, in zadar! Sa ma opresc nici nu imi trecea prin cap. Pe traseu sunt si oameni de la triatlonul olimpic, pe cativa ii cunosc si ii salut in trecere. O prind din urma pe Andreea Radu cu cativa km inainte de intoarcerea lor la Cumpana, dupa care imediat il 'tintesc' si pe Tigrut.
Intre timp mai bag cate un gel si ma chinui sa dezlipesc batoanele de pe cadru, leucoplastul nu e cea mai buna solutie. Am avut doua bidoane, unul cu apa si celalalt cu isotonic, pe care le-am baut pana la Capra, unde am oprit si am reumplut unul dintre ele. De pe la Piscu Negru drumul incepe sa se incline, trec de Conacul Ursului si parca ma simt mult mai bine decat acum o luna. Ridic capul si vad ditamai muntele in fata, ohoo cat avem de urcat! Cu cat panta se inclina mai mult cu atat prind mai multi ciclisti, hai ca sunt bine. Intre timp din sens opus vin 4-5 rachete, vai cum coboara baietii aia! Mai am vreo 3 km, hai ca in curand se termina, stiam eu ca ultimul km e mai usor.
Ajung sus, opresc sa beau niste apa si sa mai umplu un bidon si hai la vale. N-are rost sa pun manusi sau foita, e cald si bine. Eu ma dau destul de prudent, primele serpentine sunt precedate de portiuni drepte mai lungi, dupa care se scurteaza si stau numai in accelerat-frana-accelerat. In cateva minute sunt la Capra pe unde il zaresc pe Stafiduta, cam obosit si cu ditamai urcarea in fata. Spre surprinderea mea nu ma prind decat vreo 3 oameni din urma, printre ei si Lucian, pe care ii voi avea in vizor pana la finish. Dar nici noi nu mai prindem mare lucru, semn ca toti coboram aproape in acelasi ritm.
Tot schimb vitezele la fiecare urcare incercand sa nu pedalez in forta, mai mananc un baton si abia astept sa ajung la final, pe ultimii 10 km ma cam resimteam, intepenisem stand in sa si fiecare urcare mi se parea mai mare decat era. In fine, gata am ajuns, declipsez si merg usurel pe langa bicicleta prin tranzitie dupa care incep sa si fug, locul meu fiind tocmai la celalalt capat al zonei. 3h:38min, not bad! Spre surprinderea mea Dan Andrei era si el in tranzitie si mai stam putin de vorba ca nu-i graba, ma rog, intre timp schimb pantofii, las casca, pun o sapca, trecem pe la punctul de alimentare si la alergat cu mine.
Alergarea - cam târâş-grăpiş
Irinuca ma asteptase aici, ii predau o parte din gramajoara de geluri si o cola si plecam impreuna la alergat, ea pe bicicleta. Imi simt picioarele amortite si dupa vreun km imi dau seama ca nu pot calca normal cu stangul. Imi zic ca asa e dupa ce cobor de pe bicicleta, dar nu, cand ma uit la glezna mi se pare ca e umflata. Si nu doar mi se pare. Ma aplec si desfac chipul de la picior dandu-mi seama ca am strans cureaua prea tare si mi-a cam blocat circulatia. Aaaah, fir-ar, vreo 5 km ma chinui si ma tot opresc, dupa care piciorul isi mai revine si nu mai simt dureri. O vreme ma insoteste si Ciprian, tot pe bicicleta, povestindu-mi cum ce a facut el la olimpic, ajung la km 6 si intorc.Treaba merge, incet dar merge, pantele astea ma scot din ritm. Am timp suficient sa-i povestesc Irinei cum a fost pana acum in timp ce ne tot intersectam in incercarea de a mai scurta din curbe. La km 9 mai beau niste cola si apa, la km 12 ajung inapoi in zona de tranzitie unde realimentez si plec catre finish, mai sunt 9 km. Am oprit o data si la boxe pentru golirea rezervorului si am alternat bucati de alergare cu mers rapid pe pantele mai inclinate. Intre timp urmaream si comentam lupta dintre Ioana si Andreea, greu de zis cine va castiga aceasta disputa caci niciuna nu se lasa si parca maresc viteza. La km 18 mai iau trei pahare de cola si ii dau ceva mai tare caci traseul este numai in coborare.
Trec de Hotel Posada unde il intalnesc pe Marian Tanase si incep urcarea pe scari, vreo 390 de bucati. Faza tare este ca Irina se dusese putin inainte cu bicicleta si urcase deja jumatate din trepte, o prind din urma si ajungem impreuna in zona corturilor unde crezusem ca este finish-ul si ea se opreste. Oamenii imi spun ca trebuie urcate si celelalte trepte, o iau la pas pana cand cineva imi striga sa ii dau mai repede ca "ma prinde din urma" moment in care ma apuc de tot ce prind, trag de balustrade si urc scarile in sprint, oprindu-ma la baza statuii omului de fier. Primesc medalia si un frumos tricou, gata sunt Transfier cu acte in regula. Gafai inca 5 minute dupa care iau un marker si ma gandesc ce mesaj inteligent as putea scrie aici, in patratelul cu numarul 78, locul ocupat de mine astazi in clasamentul general din vreo 180 de oameni care au luat startul; timp final 7 ore si 1 minut. Nu stiu exact de ce, dar mie concursul asta nu mi s-a parut atat de greu precum spune lumea; e adevarat ca nu m-am batut la podium si ca am tras la un nivel mediu, ca nu am fortat foarte mult, poate aici sa fie explicatia. Cel mai dificil mi s-a parut alergatul, probabil golisem si o parte din rezervele de energie. Multumesc Irinuca pentru ajutor si incurajari, cu siguranta singur as fi fost tentat sa ma opresc si mai des, motivarea cu pepenele rece de la finish a adus un plus de viteza ca doar nu il puteam lasa sa se incalzeasca :D. Data viitoare ar merge si cateva mangaieri cu o biciusca, poate ridic si eu mai mult picioarele :))
Draga Transfier, sa stii ca mi-a placut sa voi reveni si la anul, as vrea sa incerc si varianta mai putin zen si cu mai multa suferinta, sunt curios cat de repede pot urca acel munte dupa un inot care cu siguranta va fi mai bun ca cel de anul acesta si vreau sa inchei cu o alergare tare care sa ma puna in genunchi la picioarele Omului de Fier. Nah ca deja am un obiectiv pentru 2017, sa ne vedem cu bine!
P.S. Mai tarziu aveam sa aflu ca de fapt Irina era care ma urmarea de am bagat eu acel galop :))
Photo credits: Irina, Radu Cristi, Bogdan Popa
Daca va place ce cititi pe aici nu uitati sa dati like paginii de Facebook pentru a afla noutati sau introduceti adresa de email in casuta de mai jos pentru a va abona la newsletter.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Lasati un comentariu.