După o degustare la Crama Cricova din Republica Moldova și la una dintre cramele din zona Porto, a început să ne placă să explorăm acest sector și ne-am propus să încercăm și în această toamnă. Ne gândiserăm la cramele din Moldova, atât cea de pe malul stând al Prutului, cât și de pe malul drept. Nu prea găseam însă o dată liberă în calendar. Asta până când ne-am dat seama că la doi pași de București, în zona Ploiești/Urlați este plin de podgorii și de crame și că tot aici este ceea ce se numește Drumul Vinului. Ba mai era și un eveniment organizat de Crama Rotenberg care sărbătorea 10 ani de existență și ne invita la cules de struguri și la degustare de vin și must. Facem planul și sâmbătă de dimineață suntem în trenul ce avea să ne lase la Mizil, pregătiți să explorăm zona Dealu Mare, "zonă viticolă cu multiple podgorii aflată în județele Buzău și Prahova pe versantul sudic al dealurilor Istriței. Centre viticole importante sunt Pietroasele, Săhăteni, Tohani, Ceptura și Valea Călugărească." [wikipedia]. "Drumul Vinului din Prahova este un traseu cu o lungime de aproximativ 60 de kilometri, care reeditează un segment mai vechi dintr-un drum al vinului folosit în antichitate de negustorii romani care străbateau Europa. Drumul trece prin localităţile Filipeştii de Târg, Băicoi, Boldeşti, Bucov, Pleaşa, Valea Călugărească, Iordăcheanu, Urlaţi, Ceptura, Fântânele, Tohani, Gura Vadului, Călugăreni, localităţi centrate în jurul Ploieştiului." [Adevărul]
Traseu ziua 1
Traseu ziua 2
Așadar sâmbătă la ora 10 urcăm în șa de la Mizil, cu direcția Tohani. Eu mi-am pus și coburile ca să mă simt mai cicloturist și pentru a căra cele câteva haine, plus eventualul vin pe care îl vom lua. Părăsim repede șoseaua națională și începem să urcăm către Fefelei și Gura Vadului. Prima cramă o întâlnim la Tohani, facem o poză și continuăm căci abia ne porniserăm. De menționat că majoritatea cramelor din zonă se pot vizita cu programare prealabilă, am găsit detalii pe site-ul fiecăreia. De obicei în weekend nu este nimeni aici, poate doar acum când culesul viilor este în floare.
Am avut surprinderea să întâlnim și crame despre care nu auzisem până atunci, un exemplu fiind Amfiteatru Vitis unde am oprit pentru că aveau niște marcaje foarte frumoase la poartă și de-a lungul gardului. Am făcut câteva fotografii și am stat de vorbă cu un domn care ne-a spus că aproape au terminat culesul, a mai rămas doar o mică zonă pentru că au fost întrerupți de ploi. Ne jucăm și cu cățeii ieșiți să ne latre și continuăm.
Drumul tot urcă, pe asfalt, e soare și cald. Facem stânga la Boboci de unde începe o coborâre faină. Plantații de viță de vie în stânga și în dreapta cât vezi cu ochii, aici sunt cramele Budureasca. Bikemap ne făcuse traseul fix printre vii, dar cum scria "proprietate privată" zicem să nu intrăm totuși și să rămânem pe șosea. Oprim pentru un sandviș după care ajungem la Vadu Săpat, Ungureni. Semnele cu "Drumul vinului" sunt aproape la fiecare intersecție, bună inițiativă din partea autorităților prahovene. Ne abatem puțin de la traseu ca să bifăm și crama Vitis Metamorfosis. Cred că ar fi fost interesant să facem mai multe degustări, însă alcoolul+bicicleta nu fac tocmai casă bună, mai ales că circulăm pe drumuri publice. Mă bucură că am luat la cunoștință de existența acestor locuri astfel că vom fi mai atenți când alegem o sticlă din magazin.
Este în jur de ora 12, la timp pentru incursiunea în viile Cramei Rotenberg. Deja a sosit multă lume și oamenii s-au pus pe cules. Irina se apucă de fotografiat, eu mă pun pe mâncat struguri căci am și eu niște slăbiciuni (mă gândesc să pun bazele traseului Drumul Pepenilor chiar de aș fi singurul biciclist interesat de el). Copiii sunt foarte interesați de activitățile desfășurate aici. Un domn ne prezintă soiurile de struguri din lădițe, predominant fiind soiul Merlot, specialitatea casei. După vrem două ore petrecute aici ne urcăm din nou pe biciclete și suntem conduși pe un drum offroad printre vii până la cramă.
La ora 16 intrăm în crama propriu-zisă pentru turul ghidat. Aflăm că aici o fost o veche unitate de prelucrare a strugurilor care a fost cumpărată de dl. Rotenberg și recondiționată. Clădirea are 3 nivele: strugurii sunt storși și fermentați la primul nivel, în butoaie deschise, după care cu ajutorul gravitației, mulțumim Mama Natură, fără a se folosi pompe, acestă coboară la nivelul inferior, în butoaie de lemn de 225 de litri (barique), unde începe procesul de învechire. Aflăm și că butoaiele reprezintă un aspect foarte important în tot acest proces, lemnul fiind mai întâi selecționat, apoi uscat timp de 18 luni, după care butoiul este confecționat și ars pe interior pentru a conferi un gust anume vinului. Mai aflăm și că în sat este un dogar implicat în fabricarea și curățarea butoaielor. După 12-24 de luni vinul coboară încă un nivel unde este îmbuteliat în sticle și pus la păstrare. Vinul alb se consumă destul de proaspăt, la un an de la culesul strugurilor, în timp ce pentru cel roșu cu cât vremea trece peste el cu atât își va crea arome mai deosebite și va deveni mai valoros din punctul de vedere al calității. Asta pentru cine știe să aprecieze.
Ieșim la lumină și ne întâlnim cu Vlad. Stăm de vorbă la un pahar de vin cum s-ar zice și ne propune să ni-l prezinte pe dogarul din sat. Urcăm pe biciclete și în 5 minute suntem în curtea domnului Adrian, plină de butoaie în lucru, majoritatea în faza de recondiționare. Aflăm că după 2 ani (sper că am reținut bine) butoaiele trebuie desfăcute, curățate cu o bardă specială pe care o și vedem și arse din nou. După două astfel de cicluri lemnul își pierde proprietățile care îl recomandă pentru păstrarea vinului și devin măsuțe sau ghivece de flori. Domnul Adrian ne mai spună că din păcate oamenii apreciază din ce în ce puțin calitățile unui butoi din lemn și că cel mai probabil această meserie va dispărea, nimeni fiind interesat de învățarea.
Am mai fi rămas pentru că erau destule de discutat însă ne presa lăsarea serii. Ne luăm la revedere și de la Vlad la care trebuie să revenim neapărat pentru a-i vizita crama proprie, sunt convins că sunt multe de descoperit acolo. Mă pun pe dus trena și pedalăm iute până la Valea Călugărească unde aveam cazare. Ne prinde puțin întunericul, noroc că am luat luminile de acasă. După un duș ieșim să explorăm zona și dăm de o sărbătoare câmpenească, tot pe teme viticole, de unde ne aprovizionăm cu încă o porție zdravănă de must.
Duminică, după micul-dejun, urcăm din nou în șa. Ne oprim însă repede căci înainte de a ajunge în Urlați este Crama 1777 ce merită vizitată. Ne abatem vreo 500 de metri de la șosea și găsim o clădire care reproduce o fostă cramă istorică ce data de la 1777. Aflăm că terenul a fost donat de cineva și astfel s-a putut începe construcția muzeului ce a fost inaugurat în anul 2013. Doamna ghid ne poftește înăuntru, pășim pe o prispă de lemn și intram în încăperea principală de la parter unde sunt expuse teascuri, butoaie, unelte de stropit vechi, care să ne ducă cu gândul la modul în care se prepara vinul încă din cele mai vechi timpuri. Fotografiatul este interzis, măsură care mi se pare total nepotrivită pentru o unitate turistică al cărei nume se poate propaga mult mai ușor dacă oameni ar urca fotografii pe rețelele sociale. Părerea mea.
Vizităm și zona de subsol, cu crama propriu-zisă, tot muzeu și ea, adică fără must și vin. La etaj sunt expuse costume populare, covoare și alte obiecte de patrimoniu, toate având ca simbol vița de vie și bobul de strugure.
Ne luăm rămas bun de la doamna care ne-a prezentat muzeul și ne îndreptăm către Conacul Bellu din Urlați. Nici aici nu se fac fotografii. Vizităm foișorul de la intrarea în domeniu, după care mergem și la conacul propriu-zis. Nu am înțeles de ce se percep taxe separate pentru fiecare din clădiri, ele plasate la 200 de metri distanță una de cealaltă. Clădirea în care intrăm este de fapt casa de oaspeți a familiei Bellu, conacul propriu-zis fiind distrus de trecerea vremii, din cauza lipsei de interes din perioada comunistă.
Ceasul a trecut de ora 1 și începe să ni se facă foame. Cum am pedalat destul de puțin astăzi decidem să mai răbdăm până la Seciu. Ne punem pe pedalat, traversăm șoseaua către Jercălăi. Drumurile aceste prin sate sunt foarte puțin circulate, o plăcere pentru cicliști. Oprim și la Mănăstirea Vărbila, merită și ea vizitată.
Drumul ne urcă pe dealuri că doar nu degeaba zona se numește Dealul Mare. Ca de obicei Bikemap ne face feste, drumul trasat ducându-ne printr-o pădure în încercarea de a ajunge de la Hârșa la Gâlmeia și apoi Seciu. Întâlnim un domn care ne spune că drumul se oprește în pădure și că Seciu e departe. Insistăm și întrebăm cum e drumul prin pădure dacă totuși am vrea să mergem pe acolo (Ionuț are niște fantezii cu împinsul bicicletei la deal) și ne-o taie scurt: "nu știu domne, eu n-am pasiuni d-astea!". Adică ce au pasiunile noastre?! :)) Ne întoarcem și continuăm pe la Plopu, Bucov și ajungem la Ploiești unde în sfârșit mâncăm. Pe trecerea de pietoni pe cine întâlnim? Pe domnul de la Hârșa. Irina îi spune că am ajuns, dar el ne-o retează din nou: "dar n-ați ajuns unde trebuie" :))
Urcăm în tren și ajungem repede acasă. O tură faină, vreo 100 de km pedalați, multe, foarte multe crame care merită vizitate, plus celelalte obiective turistice de care am amintit. Mai facem!
Traseu ziua 1
Traseu ziua 2
Așadar sâmbătă la ora 10 urcăm în șa de la Mizil, cu direcția Tohani. Eu mi-am pus și coburile ca să mă simt mai cicloturist și pentru a căra cele câteva haine, plus eventualul vin pe care îl vom lua. Părăsim repede șoseaua națională și începem să urcăm către Fefelei și Gura Vadului. Prima cramă o întâlnim la Tohani, facem o poză și continuăm căci abia ne porniserăm. De menționat că majoritatea cramelor din zonă se pot vizita cu programare prealabilă, am găsit detalii pe site-ul fiecăreia. De obicei în weekend nu este nimeni aici, poate doar acum când culesul viilor este în floare.
Am avut surprinderea să întâlnim și crame despre care nu auzisem până atunci, un exemplu fiind Amfiteatru Vitis unde am oprit pentru că aveau niște marcaje foarte frumoase la poartă și de-a lungul gardului. Am făcut câteva fotografii și am stat de vorbă cu un domn care ne-a spus că aproape au terminat culesul, a mai rămas doar o mică zonă pentru că au fost întrerupți de ploi. Ne jucăm și cu cățeii ieșiți să ne latre și continuăm.
Este în jur de ora 12, la timp pentru incursiunea în viile Cramei Rotenberg. Deja a sosit multă lume și oamenii s-au pus pe cules. Irina se apucă de fotografiat, eu mă pun pe mâncat struguri căci am și eu niște slăbiciuni (mă gândesc să pun bazele traseului Drumul Pepenilor chiar de aș fi singurul biciclist interesat de el). Copiii sunt foarte interesați de activitățile desfășurate aici. Un domn ne prezintă soiurile de struguri din lădițe, predominant fiind soiul Merlot, specialitatea casei. După vrem două ore petrecute aici ne urcăm din nou pe biciclete și suntem conduși pe un drum offroad printre vii până la cramă.
În imaginația mea o cramă de prelucrare a strugurilor arată ca o fabrică, cu clădiri mari și multe utilaje. De fapt nu, aici este o curte așezată în rând cu celelalte gospodării din Ceptura de Jos, cu o curte mare acum plină de oameni veniți să se bucure de must și de vin. La intrare primim câte un pahar pentru vin pe care îl vom folosi pentru a ne servi din toate specialitățile. Eu și Ionuț ne așezăm la coada pentru friptura, iar Mădă cu Irina aduc o farfurie cu brânzeturi care merg la fix cu vinul.
La ora 16 intrăm în crama propriu-zisă pentru turul ghidat. Aflăm că aici o fost o veche unitate de prelucrare a strugurilor care a fost cumpărată de dl. Rotenberg și recondiționată. Clădirea are 3 nivele: strugurii sunt storși și fermentați la primul nivel, în butoaie deschise, după care cu ajutorul gravitației, mulțumim Mama Natură, fără a se folosi pompe, acestă coboară la nivelul inferior, în butoaie de lemn de 225 de litri (barique), unde începe procesul de învechire. Aflăm și că butoaiele reprezintă un aspect foarte important în tot acest proces, lemnul fiind mai întâi selecționat, apoi uscat timp de 18 luni, după care butoiul este confecționat și ars pe interior pentru a conferi un gust anume vinului. Mai aflăm și că în sat este un dogar implicat în fabricarea și curățarea butoaielor. După 12-24 de luni vinul coboară încă un nivel unde este îmbuteliat în sticle și pus la păstrare. Vinul alb se consumă destul de proaspăt, la un an de la culesul strugurilor, în timp ce pentru cel roșu cu cât vremea trece peste el cu atât își va crea arome mai deosebite și va deveni mai valoros din punctul de vedere al calității. Asta pentru cine știe să aprecieze.
Ieșim la lumină și ne întâlnim cu Vlad. Stăm de vorbă la un pahar de vin cum s-ar zice și ne propune să ni-l prezinte pe dogarul din sat. Urcăm pe biciclete și în 5 minute suntem în curtea domnului Adrian, plină de butoaie în lucru, majoritatea în faza de recondiționare. Aflăm că după 2 ani (sper că am reținut bine) butoaiele trebuie desfăcute, curățate cu o bardă specială pe care o și vedem și arse din nou. După două astfel de cicluri lemnul își pierde proprietățile care îl recomandă pentru păstrarea vinului și devin măsuțe sau ghivece de flori. Domnul Adrian ne mai spună că din păcate oamenii apreciază din ce în ce puțin calitățile unui butoi din lemn și că cel mai probabil această meserie va dispărea, nimeni fiind interesat de învățarea.
Am mai fi rămas pentru că erau destule de discutat însă ne presa lăsarea serii. Ne luăm la revedere și de la Vlad la care trebuie să revenim neapărat pentru a-i vizita crama proprie, sunt convins că sunt multe de descoperit acolo. Mă pun pe dus trena și pedalăm iute până la Valea Călugărească unde aveam cazare. Ne prinde puțin întunericul, noroc că am luat luminile de acasă. După un duș ieșim să explorăm zona și dăm de o sărbătoare câmpenească, tot pe teme viticole, de unde ne aprovizionăm cu încă o porție zdravănă de must.
Duminică, după micul-dejun, urcăm din nou în șa. Ne oprim însă repede căci înainte de a ajunge în Urlați este Crama 1777 ce merită vizitată. Ne abatem vreo 500 de metri de la șosea și găsim o clădire care reproduce o fostă cramă istorică ce data de la 1777. Aflăm că terenul a fost donat de cineva și astfel s-a putut începe construcția muzeului ce a fost inaugurat în anul 2013. Doamna ghid ne poftește înăuntru, pășim pe o prispă de lemn și intram în încăperea principală de la parter unde sunt expuse teascuri, butoaie, unelte de stropit vechi, care să ne ducă cu gândul la modul în care se prepara vinul încă din cele mai vechi timpuri. Fotografiatul este interzis, măsură care mi se pare total nepotrivită pentru o unitate turistică al cărei nume se poate propaga mult mai ușor dacă oameni ar urca fotografii pe rețelele sociale. Părerea mea.
Vizităm și zona de subsol, cu crama propriu-zisă, tot muzeu și ea, adică fără must și vin. La etaj sunt expuse costume populare, covoare și alte obiecte de patrimoniu, toate având ca simbol vița de vie și bobul de strugure.
Ne luăm rămas bun de la doamna care ne-a prezentat muzeul și ne îndreptăm către Conacul Bellu din Urlați. Nici aici nu se fac fotografii. Vizităm foișorul de la intrarea în domeniu, după care mergem și la conacul propriu-zis. Nu am înțeles de ce se percep taxe separate pentru fiecare din clădiri, ele plasate la 200 de metri distanță una de cealaltă. Clădirea în care intrăm este de fapt casa de oaspeți a familiei Bellu, conacul propriu-zis fiind distrus de trecerea vremii, din cauza lipsei de interes din perioada comunistă.
Ceasul a trecut de ora 1 și începe să ni se facă foame. Cum am pedalat destul de puțin astăzi decidem să mai răbdăm până la Seciu. Ne punem pe pedalat, traversăm șoseaua către Jercălăi. Drumurile aceste prin sate sunt foarte puțin circulate, o plăcere pentru cicliști. Oprim și la Mănăstirea Vărbila, merită și ea vizitată.
Drumul ne urcă pe dealuri că doar nu degeaba zona se numește Dealul Mare. Ca de obicei Bikemap ne face feste, drumul trasat ducându-ne printr-o pădure în încercarea de a ajunge de la Hârșa la Gâlmeia și apoi Seciu. Întâlnim un domn care ne spune că drumul se oprește în pădure și că Seciu e departe. Insistăm și întrebăm cum e drumul prin pădure dacă totuși am vrea să mergem pe acolo (Ionuț are niște fantezii cu împinsul bicicletei la deal) și ne-o taie scurt: "nu știu domne, eu n-am pasiuni d-astea!". Adică ce au pasiunile noastre?! :)) Ne întoarcem și continuăm pe la Plopu, Bucov și ajungem la Ploiești unde în sfârșit mâncăm. Pe trecerea de pietoni pe cine întâlnim? Pe domnul de la Hârșa. Irina îi spune că am ajuns, dar el ne-o retează din nou: "dar n-ați ajuns unde trebuie" :))
Urcăm în tren și ajungem repede acasă. O tură faină, vreo 100 de km pedalați, multe, foarte multe crame care merită vizitate, plus celelalte obiective turistice de care am amintit. Mai facem!
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Lasati un comentariu.