Până ne mai așezăm puțin, sortăm fotografiile, ne obișnuim cu fusul orar și mă pun pe scris despre experiența japoneză, am zis să încep cu finalul, că-i mai simplu, și să zic câte ceva despre surpriza de la finalul incursiunii în Asia. Am fi vrut să ajungem acasă la momentul planificat căci e cam greu cu dormitul în avion și te cam răpune oboseala după zborurile astea lungi, dar așa a fost să fie și a fost mai bine așa.
Așadar am părăsit tărâmul nipon după trei săptămâni de lucru, mai mult eu, și de vizitat o mulțime de locuri, mai mult Irina, dar și eu în timpul liber. O țară frumoasă și plină de oameni și locuri interesante. Ne aștepta lungul drum către casă, iar primul segment era până la Doha. Dacă la dus au fost 9 ore, la întors urmau 11, nu mă întrebați de ce, așa a fost să fie, nici nu am verificat atent când am făcut rezervarea. Dar nu a fost tocmai rău, căci decolând la ora 23:50, eu am adormit rapid, că doar venise ora de somn, spre nemulțumirea Irinei care m-a păzit vreme de vreo 5-6 ore. Apoi am trecut eu la vizionat filme în timp ce ea a tras pe dreapta. Încă două-trei ore, mai un pahar cu apă, mai un mic-dejun, hai că n-a fost atât de rău. Uite că a răsărit soarele, suntem deasupra Qatarului unde aterizăm la 5 dimineața ora locală.
Știam că escala este relativ scurtă, vreo 40 de minute, așa că grăbim puțin pasul. Imediat ce intrăm în aeroport ne aștepta o doamnă ce ținea în mâini o hârtie cu mesajul Bucharest... ceva. Ia uite ce oameni proactivi, îi zic Irinei, pentru că avem escala scurtă probabil că ne vor duce pe drumul cel mai scurt. Asta da grijă pentru pasageri.
Nici vorbă! Doamna ne pune în brațe niște bilete și ne îndrumă către un anume ghișeu ca să ne luăm voucher-ul de cazare. Scurt și la obiect că nu mai înțelegeam nimic. Intrăm în detalii și ne informează că zborul a avut întârziere așa că nu mai putem prinde legătura către București, drept urmare ne-au programat la un alt avion care pleacă peste 8 ore. Și ne oferă cazare la un hotel în Doha ca să ne odihnim că om fi ostenit. Inițial mă cam indispune, eram cam obosiți după atâta stat pe scaun. Adică în loc să fim la ora 11 dimineața acasă la Mămutzu-san, vom ajunge abia la 20:30. Dar apoi îmi trece, chit că ne cam frig tălpile, dar este o ocazie să vedem capitala Qatarului. În timp ce domnul de la birou ne elibera voucher-ul, eu deja eram pe Google și știam ce este interesant de vizitat în Doha.
Un microbuz ne preia și ne transfera la hotel, facem cazarea și mâncăm micul-dejun. Brânză după trei săptămâni care au semănat cu un post, în Japonia nu au nici pic de caș/telemea/cașcaval/mozzarella/orice astfel de derivat. Scurt și la obiect, suntem gata de explorat. Numai că ce văzusem din mașină nu părea să semene deloc cu clipurile de pe Eurosport sau din avion, cu acel Qatar sclipitor și maiestuos. Era praf, foarte mult praf peste tot, deh doar au construit în deșert îi zic Irinei, și o mulțime de șantiere. O luăm la pas către port, să vedem și noi Golful Persic de pe pământ, căci din avion l-am tot văzut. Praf și iar praf, șantiere peste șantiere. Nu îmi place deloc, cred că e și de la oboseală. Mă încântă să văd două Logan-uri și un Duster, iar în timp ce le fac o poză mă împrietenesc cu un motănel roșcat și dornic de scărmănat.
Oamenii mi se par primitori, aproape toți cei întâlniți ne invită la o călătorie cu taxiul, dar ne ținem tare. Apoi aveam să ne dăm seama că pe unele porțiuni, destule, nu aveau trotuare. Irina îmi amintește că în 2022 vor organiza Campionatul Mondial de Fotbal, deci probabil de aia construiesc peste tot. Și au și destul spațiu unde să o facă. În drum către țărm zărim un nene călare ce dădea ture într-un țarc, facem 20-30 de poze căci era cea mai interesantă chestie de până acum, dar când ne aruncăm ochii peste drum vedem un șir de cămile împreună cu arabii de rigoare, defilând pe un gazon de un verde impecabil, în fața unei clădiri întinse ca suprafață care arată foarte bine. Ne apropiem, facem poze, vine un domn într-o mașină mare, japoneză, mare-mare ca mai toate de pe aici, și ne roagă să ștergem fotografia. Hmm... măi să fie, cu ăștia nu e de joacă, cine știe ce reguli neînțelese de noi or avea, așa că mai bine să îi facem pe plac.
Semafoarele pentru pietoni țin foarte puțin pe culoarea verde, încă un semn că mașinile au întâietate pe aici. Mașini care toate, aproape toate, au lipite pe geamul din spate chipul emirului Qatarului. În sfârșit traversăm și încercăm să găsim trotuarul de lângă țărm. Iar când aproape că reușisem o doamnă aflată într-o Toyota imensă ne strigă, ne întreabă dacă suntem turiști și ne invită la bord. Am uitat să zic ca aici toată lumea vorbește engleză foarte bine, foarte-foarte bine, parcă ar fi limba lor nativă. Doamna ne invită la o plimbare, vrea să ne arate o zonă mult mai interesantă decât cea spre care ne îndreptam noi. Nu ne gândim prea mult și urcăm, părea destul de prietenoasă.
Vruuum-vrumm, mergem pe șoseaua cu patru benzi pe sens, v-am zis că aici totul e la superlativ când vine vorba de dimensiuni, și ajungem într-o parcare subterană, de unde apoi ieșim în zona centrală a orașului, plină de tarabe cu mirodenii, covoare colorate, cafenele și oameni îmbrăcați așa cum cu toții îi știm pe arabi din filme: bărbații în acele robe albe cu ceva pe cap, femeile în niște robe negre, unele cu fața acoperită complet, mai puțin ochii. În timp ce doamna ne poartă prin tot centrul, ne spune că este australiancă, că s-a mutat de vreo 8 ani aici împreună cu familia și că o duc foarte bine, ținănd cont că nu există taxe și că străinii au o groază de avantaje dacă aleg să se mute și să lucreze in Doha. De ce apare chipul emirului peste tot? Ea spune că motivul e acela că toți oamenii îl adoră pe motiv că sunt fericiți cu ceea ce li se oferă. Ne mai spune că aici este țara cu zero criminalitate, că trăiesc în pace și armonie și că niciodată nu se întâmplă vreo faptă rea. Așa o fi, ce să zic, nu am argumente să o contrazic, cel puțin nu pe moment. Ce am observat este că le cam place să folosească claxonul, ne-au făcut mai lină trecerea de la Tokyo la București.
Suntem cumva pe repede înainte, doamna este liberă până pe la ora 13 când trebuie să ia copiii de la școală, și vrea să ne arate și un mall. Nu eram noi prea interesați de mall-uri, însă aveam să vedem ceva foarte frumos. Aflăm că ea dimineața obișnuiește să se plimbe câte 10 km, în timp ce soțul lucrează ceva în domeniul IT, iar copiii sunt la școală. Aici femeile nu au drepturi egale cu cele ale bărbaților, și dacă și-ar lua un job ar putea câștiga maxim jumătate din salariul soțului, așa că preferă să aibă grijă de copii, să se plimbe în timpul liber și să mai stea de vorbă cu turiștii întâlniți. Pe drum pe arată casele emirului și ale rudelor sale, ne mai zice una-alta și am ajuns. Mall-ul arată impresionant și nu din punct de vedere al brandurilor prezente că de astea suntem sătui, avem și noi mai mult decât suficiente, ci a aspectului interior. Tavanul arată ca un cer senin, iar zidurile laterale sunt ca niște clădiri. Practic ai impresia că ești pe străzile din centrul orașului, ba au și un râuleț interior, foarte greu îți dai seama că ești totuși într-o clădire. Ne gândim că au făcut asta spre a servi ca spațiu de relaxare mai ales pe perioada verii, atunci când temperatura de afară sare de 50 de grade Celsius și este practic insuportabilă. După ce mâncăm un cheese cake bineînțeles de dimensiuni duble față de standard, și luăm și cafea la aceeași scară, o luăm către centru, căci timpul trecea.
Pe drum însă doamna oprește și la fosta lor casă care este într-o curte de unde încă mai deținea cardul de acces. Ce să zic, erau vreo 20-30 de locuințe imense, fiecare cu câte un etaj, cu vreo 4 camere fiecare cu baie și dressing, o bucătărie imensă, oamenii ăștia chiar au spațiu. Iar în mijlocul complexului este o piscină, o sală de gimnastică, restaurant, lucruri din astea trebuitoare fiecăruia. Frumos ce să zic, civilizat.
Ne îndreptăm către hotel căci se cam făcea vremea de plecat la aeroport. Probabil că peste 4 ani va fi gata și metroul și se vor termina aproape toate șantierele, moment în care or scăpa și de praful care este destul de evident. Ne luăm rămas bun, schimbăm și numerele de telefon și suntem invitați să revenim căci avem cazare asigurată, am uitat să zic că printre toate camerele acelea au și una destinată oaspeților. Ba mai primim și o cămilă aurită ca suvenir, asta da ospitalitate. Ne strângem mâna, facem o poză împreună, ne luăm rămas bun și plecăm către aeroport căci mai avem vreo 5 ore până acasă.
Nu uitați să vă abonați la pagina de Facebook sau la newsletter pentru a primi articolele următoare.
Așadar am părăsit tărâmul nipon după trei săptămâni de lucru, mai mult eu, și de vizitat o mulțime de locuri, mai mult Irina, dar și eu în timpul liber. O țară frumoasă și plină de oameni și locuri interesante. Ne aștepta lungul drum către casă, iar primul segment era până la Doha. Dacă la dus au fost 9 ore, la întors urmau 11, nu mă întrebați de ce, așa a fost să fie, nici nu am verificat atent când am făcut rezervarea. Dar nu a fost tocmai rău, căci decolând la ora 23:50, eu am adormit rapid, că doar venise ora de somn, spre nemulțumirea Irinei care m-a păzit vreme de vreo 5-6 ore. Apoi am trecut eu la vizionat filme în timp ce ea a tras pe dreapta. Încă două-trei ore, mai un pahar cu apă, mai un mic-dejun, hai că n-a fost atât de rău. Uite că a răsărit soarele, suntem deasupra Qatarului unde aterizăm la 5 dimineața ora locală.
Știam că escala este relativ scurtă, vreo 40 de minute, așa că grăbim puțin pasul. Imediat ce intrăm în aeroport ne aștepta o doamnă ce ținea în mâini o hârtie cu mesajul Bucharest... ceva. Ia uite ce oameni proactivi, îi zic Irinei, pentru că avem escala scurtă probabil că ne vor duce pe drumul cel mai scurt. Asta da grijă pentru pasageri.
Nici vorbă! Doamna ne pune în brațe niște bilete și ne îndrumă către un anume ghișeu ca să ne luăm voucher-ul de cazare. Scurt și la obiect că nu mai înțelegeam nimic. Intrăm în detalii și ne informează că zborul a avut întârziere așa că nu mai putem prinde legătura către București, drept urmare ne-au programat la un alt avion care pleacă peste 8 ore. Și ne oferă cazare la un hotel în Doha ca să ne odihnim că om fi ostenit. Inițial mă cam indispune, eram cam obosiți după atâta stat pe scaun. Adică în loc să fim la ora 11 dimineața acasă la Mămutzu-san, vom ajunge abia la 20:30. Dar apoi îmi trece, chit că ne cam frig tălpile, dar este o ocazie să vedem capitala Qatarului. În timp ce domnul de la birou ne elibera voucher-ul, eu deja eram pe Google și știam ce este interesant de vizitat în Doha.
Un microbuz ne preia și ne transfera la hotel, facem cazarea și mâncăm micul-dejun. Brânză după trei săptămâni care au semănat cu un post, în Japonia nu au nici pic de caș/telemea/cașcaval/mozzarella/orice astfel de derivat. Scurt și la obiect, suntem gata de explorat. Numai că ce văzusem din mașină nu părea să semene deloc cu clipurile de pe Eurosport sau din avion, cu acel Qatar sclipitor și maiestuos. Era praf, foarte mult praf peste tot, deh doar au construit în deșert îi zic Irinei, și o mulțime de șantiere. O luăm la pas către port, să vedem și noi Golful Persic de pe pământ, căci din avion l-am tot văzut. Praf și iar praf, șantiere peste șantiere. Nu îmi place deloc, cred că e și de la oboseală. Mă încântă să văd două Logan-uri și un Duster, iar în timp ce le fac o poză mă împrietenesc cu un motănel roșcat și dornic de scărmănat.
Oamenii mi se par primitori, aproape toți cei întâlniți ne invită la o călătorie cu taxiul, dar ne ținem tare. Apoi aveam să ne dăm seama că pe unele porțiuni, destule, nu aveau trotuare. Irina îmi amintește că în 2022 vor organiza Campionatul Mondial de Fotbal, deci probabil de aia construiesc peste tot. Și au și destul spațiu unde să o facă. În drum către țărm zărim un nene călare ce dădea ture într-un țarc, facem 20-30 de poze căci era cea mai interesantă chestie de până acum, dar când ne aruncăm ochii peste drum vedem un șir de cămile împreună cu arabii de rigoare, defilând pe un gazon de un verde impecabil, în fața unei clădiri întinse ca suprafață care arată foarte bine. Ne apropiem, facem poze, vine un domn într-o mașină mare, japoneză, mare-mare ca mai toate de pe aici, și ne roagă să ștergem fotografia. Hmm... măi să fie, cu ăștia nu e de joacă, cine știe ce reguli neînțelese de noi or avea, așa că mai bine să îi facem pe plac.
Semafoarele pentru pietoni țin foarte puțin pe culoarea verde, încă un semn că mașinile au întâietate pe aici. Mașini care toate, aproape toate, au lipite pe geamul din spate chipul emirului Qatarului. În sfârșit traversăm și încercăm să găsim trotuarul de lângă țărm. Iar când aproape că reușisem o doamnă aflată într-o Toyota imensă ne strigă, ne întreabă dacă suntem turiști și ne invită la bord. Am uitat să zic ca aici toată lumea vorbește engleză foarte bine, foarte-foarte bine, parcă ar fi limba lor nativă. Doamna ne invită la o plimbare, vrea să ne arate o zonă mult mai interesantă decât cea spre care ne îndreptam noi. Nu ne gândim prea mult și urcăm, părea destul de prietenoasă.
Vruuum-vrumm, mergem pe șoseaua cu patru benzi pe sens, v-am zis că aici totul e la superlativ când vine vorba de dimensiuni, și ajungem într-o parcare subterană, de unde apoi ieșim în zona centrală a orașului, plină de tarabe cu mirodenii, covoare colorate, cafenele și oameni îmbrăcați așa cum cu toții îi știm pe arabi din filme: bărbații în acele robe albe cu ceva pe cap, femeile în niște robe negre, unele cu fața acoperită complet, mai puțin ochii. În timp ce doamna ne poartă prin tot centrul, ne spune că este australiancă, că s-a mutat de vreo 8 ani aici împreună cu familia și că o duc foarte bine, ținănd cont că nu există taxe și că străinii au o groază de avantaje dacă aleg să se mute și să lucreze in Doha. De ce apare chipul emirului peste tot? Ea spune că motivul e acela că toți oamenii îl adoră pe motiv că sunt fericiți cu ceea ce li se oferă. Ne mai spune că aici este țara cu zero criminalitate, că trăiesc în pace și armonie și că niciodată nu se întâmplă vreo faptă rea. Așa o fi, ce să zic, nu am argumente să o contrazic, cel puțin nu pe moment. Ce am observat este că le cam place să folosească claxonul, ne-au făcut mai lină trecerea de la Tokyo la București.
Suntem cumva pe repede înainte, doamna este liberă până pe la ora 13 când trebuie să ia copiii de la școală, și vrea să ne arate și un mall. Nu eram noi prea interesați de mall-uri, însă aveam să vedem ceva foarte frumos. Aflăm că ea dimineața obișnuiește să se plimbe câte 10 km, în timp ce soțul lucrează ceva în domeniul IT, iar copiii sunt la școală. Aici femeile nu au drepturi egale cu cele ale bărbaților, și dacă și-ar lua un job ar putea câștiga maxim jumătate din salariul soțului, așa că preferă să aibă grijă de copii, să se plimbe în timpul liber și să mai stea de vorbă cu turiștii întâlniți. Pe drum pe arată casele emirului și ale rudelor sale, ne mai zice una-alta și am ajuns. Mall-ul arată impresionant și nu din punct de vedere al brandurilor prezente că de astea suntem sătui, avem și noi mai mult decât suficiente, ci a aspectului interior. Tavanul arată ca un cer senin, iar zidurile laterale sunt ca niște clădiri. Practic ai impresia că ești pe străzile din centrul orașului, ba au și un râuleț interior, foarte greu îți dai seama că ești totuși într-o clădire. Ne gândim că au făcut asta spre a servi ca spațiu de relaxare mai ales pe perioada verii, atunci când temperatura de afară sare de 50 de grade Celsius și este practic insuportabilă. După ce mâncăm un cheese cake bineînțeles de dimensiuni duble față de standard, și luăm și cafea la aceeași scară, o luăm către centru, căci timpul trecea.
Pe drum însă doamna oprește și la fosta lor casă care este într-o curte de unde încă mai deținea cardul de acces. Ce să zic, erau vreo 20-30 de locuințe imense, fiecare cu câte un etaj, cu vreo 4 camere fiecare cu baie și dressing, o bucătărie imensă, oamenii ăștia chiar au spațiu. Iar în mijlocul complexului este o piscină, o sală de gimnastică, restaurant, lucruri din astea trebuitoare fiecăruia. Frumos ce să zic, civilizat.
Ne îndreptăm către hotel căci se cam făcea vremea de plecat la aeroport. Probabil că peste 4 ani va fi gata și metroul și se vor termina aproape toate șantierele, moment în care or scăpa și de praful care este destul de evident. Ne luăm rămas bun, schimbăm și numerele de telefon și suntem invitați să revenim căci avem cazare asigurată, am uitat să zic că printre toate camerele acelea au și una destinată oaspeților. Ba mai primim și o cămilă aurită ca suvenir, asta da ospitalitate. Ne strângem mâna, facem o poză împreună, ne luăm rămas bun și plecăm către aeroport căci mai avem vreo 5 ore până acasă.
Nu uitați să vă abonați la pagina de Facebook sau la newsletter pentru a primi articolele următoare.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Lasati un comentariu.