Întâmplarea a făcut să ajung din nou în Japonia (despre prima povestire aici). Și am ajuns exact când trebuia căci studiind site-urile cu informații despre urcărea pe Muntele Fuji am aflat că traseele se deschid pe 1 iulie, chiar în weekendul liber pe care l-am fi avut în acest periplu nipon. Am făcut planuri cu Andrei și Ștefan, vreo două săptămâni am stat cu Meteoblue deschis în browser, setat pe Mount Fuji Kenga-Mine. În perioada asta e sezonul ploios în Japonia, dar am zis că poate avem noroc. Așa că jumătate din micuțul meu troller împrumutat a fost ocupat de bocanci, în care m-am chinuit să înghesui cât mai compact șosete, bufuri, mănuși. Pe lângă am plus geaca de munte, pantaloni, polar. În spațiul rămas am reușit să înghesui și vreo 7 tricouri și cămăși mai office că doar e și treabă de făcut. Zborul a fost lung, 10 ore de la Munchen, dar am ajuns într-un final, noroc că am putut zburând pe timpul nopții.
E foarte ușor să planifici o urcare pe muntele sacru chiar dacă n-ai avea habar unde e pe hartă. Și asta mulțumită organizării specifice japoneze, am găsit pe site-urile oficiale hărți, detalii despre temperatură, echipamentul necesar ca să nu omitem ceva, date despre deschiderea sezonului, cabane. Totul e acolo, la îndemâna tuturor. Aici si aici.
Din refresh în refresh vremea ba devenea mai bună, ba a doua zi apărea ploaie. Am stat în dubii până vineri la prânz când Budha ne-a făcut cu ochiul și a spart norii virtuali, nu de tot, doar atât cât să ne dea speranțe. Gata, mergem!
Intrăm pe net și rezervăm cazare la una din cabanele dintre stațiile 7 și 8 de pe Fuji, Toyokan pe numele ei. Obiceiul este ca în prima zi să urci la o cabană din această zonă, iar noaptea pe la ora 1-2 să începi ascensiunea spre vârf pentru a prinde răsăritul sus. Soarele răsare pe la ora 4. Prețurile sunt piperate, vreo 10 mii de yeni (80 eur) pentru un loc într-o cameră de 30 de persoane, unde primești un sac de dormit (măcar nu îl cari de acasă). Pe lângă asta primești cina și o cutie cu micul-dejun.
Așadar sâmbată dimineață pornim la drum. Cerul e cam înnorat în orășelul unde am prestat toată săptămâna însă azi ne propunem să ajungem doar până la cabană, iar mâine va fi mult mai bine conform prognozei. Luăm un autobuz preț de vreo oră jumătate și apoi încă unul care ne duce la Subaru 5th line, punctul de plecare pe traseul Yoshida, singurul deschis la această dată și cel mai popular. Aici puzderie de oameni și ceva picături de ploaie. Temperatura nu e nici ea încântătoare, aproape că uitasem ce scria pe site cum că în vârf pot fi în jur de zero grade.
Plecăm la drum. Aveam cam 4 ore până la cabană conform marcajelor, însă am mers mai repede de atât. Erau sute de oameni pe traseu și bănuiesc că timpii afișați erau ca pentru tot omul, mai antrenat sau mai neantrenat. Traseul este așa cum îl văzusem în cele câteva poze pe net. Este acoperit cu un sol roșiatic, de densitatea a ceva între nisip și pământ. Există traseu de urcare și traseu de coborâre separate pentru a nu se crea aglomerație. Urcăm domol, poteca este lată, amenajată cu trepte din piatră sau din pământ acolo unde terenul era mai accidentat. Pe stânga și pe dreapta este delimitat cu niște țăruși între care sunt legate frânghii.
Suntem amenințați continuu de norii care nu se lasă duși și care se scutură tocmai când apucăm să ne dăm gecile jos, forțându-ne să le îmbrăcăm la loc. Din loc în loc sunt toalete amenajate pentru care e recomandat un tips de 200 de yeni. Și bine că sunt că nefiind deloc pădure zău dacă ai unde să te retragi în natură în caz că simți chemarea.
Întâlnim și destule buticuri cu apă, ciocolată și alte chestii de-ale gurii, iar prețurile nu sunt deloc exagerate pentru locul în care ne aflăm. Mi se pare ca e prea organizată treaba însă ce mă miră, doar e Japonia. Totuși ascensiunea nu e deloc ușoară, îți trebuie ceva condiție fizică pentru a urca într-un timp decent. După ce trecem de stația numărul 7 indicatoarele ne anunță că mai avem câteva sute de metri până la cabană pe care o și zărim. Suntem pe la 3000 de metri altitudine, cea mai înaltă atinsă căci mai sus de Vf. Moldoveanu nu a urcat nici unul dintre noi până acum.
Mai facem câteva poze și intrăm. Nu e nici ora 14. De la intrare suntem luați în primire de personalul cabanei, primim un sac de plastic pentru bocanci și unul pentru geaca udă. În cabană mergem numai desculți în deja clasicul stil japonez. Completăm o hârtie și ne luăm în primire locurile de dormit într-o cameră de 30 de persoane dintre care noi am ajuns primii. E cam răcoare și în lipsă de vreo activitate tragem un pui de somn căci aveam de recuperat.
Ne trezim pe la ora 17 pentru masa de seară. Mie mi se pare frig al naibii chiar și în sac, îmi înghețaseră picioarele deși mă culcasem îmbrăcat așa cum venisem de pe traseu. E o cabana de vară deschisă doar trei luni pe an atât cât ține sezonul de urcat pe Fuji și nu are încălzire. Masa e tot în stil japonez adică stăm pe jos la niște mese joase, mai experimentasem data trecută, la fel îmi amorțesc picioarele și acum și nu găsesc o poziție confortabilă. Facem refill la orez de câte ori dorim, avem și ceai, e suficient. Primim și pachețelul pentru micul-dejun pentru că fiecare va pleca pe traseu atunci când dorește. Apoi mai facem niște poze la apus, mai stăm la povești și ne întrebăm cât de vânt o fi spre dimineață și dacă va ploua, căci acum vremea nu e deloc roz. Și ne băgăm la somn fără a avea o concluzie asupra orei de plecare pe traseu, ne vom lua după ceilalți că doar i-om auzi când s-or trezi.
6 ore mai târziu... de auzit i-am auzit noi, dar mai tare auzeam vântul ce vuia afară așa că nu s-a lăsat niciunul dintre noi ieșit din sac. Asta până ce deodată aud un "hai bă, Dragoș, că a răsărit soarele!". Ce?! Cum?! Era Andrei. Ora 3:30. Mda, târzior, nu mai era nimeni în cameră.
Ne ia 10 minute să strângem tot, cam tot atâtea să mâncăm ceva, facem poze nenumărate cu soarele care încerca să răsară formând o dungă roșie, luminoasă la orizont, și pe la 4:10 pornim în sus. Nici vorbă să mai folosim frontalele, poteca se vedea prea bine. Și nu eram singuri, mai erau și alți întârziați ca să zic așa, sau pur și simplu oamenii nu se grăbiseră să plece mai devreme, la fel ca și noi care nu am înțeles de ce ar trebui să urcăm pe întuneric și să nu vedem nimic din traseu doar ca să prindem răsăritul pe vârf. Și cred că bine am făcut.
Urcăm hotărâți mânați și de cerul care e aproape integral senin ceea ce ne dă o stare pozitivă. Mai dăm jos din haine căci ne încălzim bine și depășim ceva oameni. Deși ne oprim des pentru că soarele începuse să urce pe cer și oferea noi peisaje de fotografiat, ajungem repede la stațiile 8 și 9, iar timpii noștri sunt mult mai mici decât cei însemnați pe indicatoare. Ne întâlnim cu grupuri numeroase de oameni care deja coborau și trebuie să așteptăm pentru a ne face loc unii altora. Cred că tare aglomerație a fost pe vârf la momentul răsăritului soarelui, bine că am întârziat :), am văzut apoi pe Youtube că e ca la Vama Veche când oamenii așteaptă răsăritul ca să poată în sfârșit să se ducă la culcare.
Parcă aerul mai rarefiat de la peste 3500 m se simte, mi se pare că nu respir chiar normal, simt ceva în capul pieptului și nu sunt singurul. Totuși nu e ceva care să ne pună probleme, doar e interesant de observat senzația. Mă întreb oare cum se simte mai pe la 5000 de metri altitudine.
Suntem aproape sus, dar stăm să așteptăm trecerea turiștilor care coboară și asta ne întârzie. Vedem încă o stație de bază după care ieșim într-o zonă cu mult vânt. Un domn care dirija traficul ne arată craterul vulcanului. Ahaaa deci am ajuns sus pe Fuji-san, muntele sacru, cel mai înalt punct al Japoniei, 3776 m. Dăm repede să facem poze căci vântul ne răcea din ce în ce mai tare, și coborâm. Oprim să mâncăm o supă ca să ne mai încălzim. Este abia ora 7.
Plecăm domol la vale către stația numărul 5 de unde porniserăm ieri. Există traseu separat pentru coborâre care e aproape ca un drum acoperit cu un fel de amestec de pământ roșiatic și piatră mărunțită. Cu toții am fi preferat să mai urcăm decât să coborâm căci această coborâre ne cam rupe de genunchi și parcă nu se mai termină. Cred că ne-a luat vreo 3 ore și ceva să ajungem jos, din care majoritatea timpului ne-a plouat. Totuși ne declarăm norocoși că ploaia aceasta nu a fost la urcare că tare ne-am fi stricat cheful și optimismul.
Găsim stația autobuzului și nu mai zăbovim prin zonă, mergem către Kawaguchi Lake, de unde luăm un alt autobuz cu care mergem 69!!! de stații preț de o oră și jumătate, apoi un tren și ajungem acasă. Din tren îl vedem și pe marele Fuji-san pe care am reușit să îl urcăm.
Nu uitați să vă abonați la pagina de Facebook sau la newsletter pentru a primi articolele următoare.
E foarte ușor să planifici o urcare pe muntele sacru chiar dacă n-ai avea habar unde e pe hartă. Și asta mulțumită organizării specifice japoneze, am găsit pe site-urile oficiale hărți, detalii despre temperatură, echipamentul necesar ca să nu omitem ceva, date despre deschiderea sezonului, cabane. Totul e acolo, la îndemâna tuturor. Aici si aici.
Din refresh în refresh vremea ba devenea mai bună, ba a doua zi apărea ploaie. Am stat în dubii până vineri la prânz când Budha ne-a făcut cu ochiul și a spart norii virtuali, nu de tot, doar atât cât să ne dea speranțe. Gata, mergem!
Intrăm pe net și rezervăm cazare la una din cabanele dintre stațiile 7 și 8 de pe Fuji, Toyokan pe numele ei. Obiceiul este ca în prima zi să urci la o cabană din această zonă, iar noaptea pe la ora 1-2 să începi ascensiunea spre vârf pentru a prinde răsăritul sus. Soarele răsare pe la ora 4. Prețurile sunt piperate, vreo 10 mii de yeni (80 eur) pentru un loc într-o cameră de 30 de persoane, unde primești un sac de dormit (măcar nu îl cari de acasă). Pe lângă asta primești cina și o cutie cu micul-dejun.
Așadar sâmbată dimineață pornim la drum. Cerul e cam înnorat în orășelul unde am prestat toată săptămâna însă azi ne propunem să ajungem doar până la cabană, iar mâine va fi mult mai bine conform prognozei. Luăm un autobuz preț de vreo oră jumătate și apoi încă unul care ne duce la Subaru 5th line, punctul de plecare pe traseul Yoshida, singurul deschis la această dată și cel mai popular. Aici puzderie de oameni și ceva picături de ploaie. Temperatura nu e nici ea încântătoare, aproape că uitasem ce scria pe site cum că în vârf pot fi în jur de zero grade.
Plecăm la drum. Aveam cam 4 ore până la cabană conform marcajelor, însă am mers mai repede de atât. Erau sute de oameni pe traseu și bănuiesc că timpii afișați erau ca pentru tot omul, mai antrenat sau mai neantrenat. Traseul este așa cum îl văzusem în cele câteva poze pe net. Este acoperit cu un sol roșiatic, de densitatea a ceva între nisip și pământ. Există traseu de urcare și traseu de coborâre separate pentru a nu se crea aglomerație. Urcăm domol, poteca este lată, amenajată cu trepte din piatră sau din pământ acolo unde terenul era mai accidentat. Pe stânga și pe dreapta este delimitat cu niște țăruși între care sunt legate frânghii.
Suntem amenințați continuu de norii care nu se lasă duși și care se scutură tocmai când apucăm să ne dăm gecile jos, forțându-ne să le îmbrăcăm la loc. Din loc în loc sunt toalete amenajate pentru care e recomandat un tips de 200 de yeni. Și bine că sunt că nefiind deloc pădure zău dacă ai unde să te retragi în natură în caz că simți chemarea.Întâlnim și destule buticuri cu apă, ciocolată și alte chestii de-ale gurii, iar prețurile nu sunt deloc exagerate pentru locul în care ne aflăm. Mi se pare ca e prea organizată treaba însă ce mă miră, doar e Japonia. Totuși ascensiunea nu e deloc ușoară, îți trebuie ceva condiție fizică pentru a urca într-un timp decent. După ce trecem de stația numărul 7 indicatoarele ne anunță că mai avem câteva sute de metri până la cabană pe care o și zărim. Suntem pe la 3000 de metri altitudine, cea mai înaltă atinsă căci mai sus de Vf. Moldoveanu nu a urcat nici unul dintre noi până acum.
Mai facem câteva poze și intrăm. Nu e nici ora 14. De la intrare suntem luați în primire de personalul cabanei, primim un sac de plastic pentru bocanci și unul pentru geaca udă. În cabană mergem numai desculți în deja clasicul stil japonez. Completăm o hârtie și ne luăm în primire locurile de dormit într-o cameră de 30 de persoane dintre care noi am ajuns primii. E cam răcoare și în lipsă de vreo activitate tragem un pui de somn căci aveam de recuperat.
Ne trezim pe la ora 17 pentru masa de seară. Mie mi se pare frig al naibii chiar și în sac, îmi înghețaseră picioarele deși mă culcasem îmbrăcat așa cum venisem de pe traseu. E o cabana de vară deschisă doar trei luni pe an atât cât ține sezonul de urcat pe Fuji și nu are încălzire. Masa e tot în stil japonez adică stăm pe jos la niște mese joase, mai experimentasem data trecută, la fel îmi amorțesc picioarele și acum și nu găsesc o poziție confortabilă. Facem refill la orez de câte ori dorim, avem și ceai, e suficient. Primim și pachețelul pentru micul-dejun pentru că fiecare va pleca pe traseu atunci când dorește. Apoi mai facem niște poze la apus, mai stăm la povești și ne întrebăm cât de vânt o fi spre dimineață și dacă va ploua, căci acum vremea nu e deloc roz. Și ne băgăm la somn fără a avea o concluzie asupra orei de plecare pe traseu, ne vom lua după ceilalți că doar i-om auzi când s-or trezi.
6 ore mai târziu... de auzit i-am auzit noi, dar mai tare auzeam vântul ce vuia afară așa că nu s-a lăsat niciunul dintre noi ieșit din sac. Asta până ce deodată aud un "hai bă, Dragoș, că a răsărit soarele!". Ce?! Cum?! Era Andrei. Ora 3:30. Mda, târzior, nu mai era nimeni în cameră.
Ne ia 10 minute să strângem tot, cam tot atâtea să mâncăm ceva, facem poze nenumărate cu soarele care încerca să răsară formând o dungă roșie, luminoasă la orizont, și pe la 4:10 pornim în sus. Nici vorbă să mai folosim frontalele, poteca se vedea prea bine. Și nu eram singuri, mai erau și alți întârziați ca să zic așa, sau pur și simplu oamenii nu se grăbiseră să plece mai devreme, la fel ca și noi care nu am înțeles de ce ar trebui să urcăm pe întuneric și să nu vedem nimic din traseu doar ca să prindem răsăritul pe vârf. Și cred că bine am făcut.
Urcăm hotărâți mânați și de cerul care e aproape integral senin ceea ce ne dă o stare pozitivă. Mai dăm jos din haine căci ne încălzim bine și depășim ceva oameni. Deși ne oprim des pentru că soarele începuse să urce pe cer și oferea noi peisaje de fotografiat, ajungem repede la stațiile 8 și 9, iar timpii noștri sunt mult mai mici decât cei însemnați pe indicatoare. Ne întâlnim cu grupuri numeroase de oameni care deja coborau și trebuie să așteptăm pentru a ne face loc unii altora. Cred că tare aglomerație a fost pe vârf la momentul răsăritului soarelui, bine că am întârziat :), am văzut apoi pe Youtube că e ca la Vama Veche când oamenii așteaptă răsăritul ca să poată în sfârșit să se ducă la culcare.
Parcă aerul mai rarefiat de la peste 3500 m se simte, mi se pare că nu respir chiar normal, simt ceva în capul pieptului și nu sunt singurul. Totuși nu e ceva care să ne pună probleme, doar e interesant de observat senzația. Mă întreb oare cum se simte mai pe la 5000 de metri altitudine.
Suntem aproape sus, dar stăm să așteptăm trecerea turiștilor care coboară și asta ne întârzie. Vedem încă o stație de bază după care ieșim într-o zonă cu mult vânt. Un domn care dirija traficul ne arată craterul vulcanului. Ahaaa deci am ajuns sus pe Fuji-san, muntele sacru, cel mai înalt punct al Japoniei, 3776 m. Dăm repede să facem poze căci vântul ne răcea din ce în ce mai tare, și coborâm. Oprim să mâncăm o supă ca să ne mai încălzim. Este abia ora 7.
Plecăm domol la vale către stația numărul 5 de unde porniserăm ieri. Există traseu separat pentru coborâre care e aproape ca un drum acoperit cu un fel de amestec de pământ roșiatic și piatră mărunțită. Cu toții am fi preferat să mai urcăm decât să coborâm căci această coborâre ne cam rupe de genunchi și parcă nu se mai termină. Cred că ne-a luat vreo 3 ore și ceva să ajungem jos, din care majoritatea timpului ne-a plouat. Totuși ne declarăm norocoși că ploaia aceasta nu a fost la urcare că tare ne-am fi stricat cheful și optimismul.
Găsim stația autobuzului și nu mai zăbovim prin zonă, mergem către Kawaguchi Lake, de unde luăm un alt autobuz cu care mergem 69!!! de stații preț de o oră și jumătate, apoi un tren și ajungem acasă. Din tren îl vedem și pe marele Fuji-san pe care am reușit să îl urcăm.
Nu uitați să vă abonați la pagina de Facebook sau la newsletter pentru a primi articolele următoare.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Lasati un comentariu.