Am tot stat pe gânduri asupra concediului de anul ăsta. Chiar și după ce făcuserăm deja planul asupra zonei și a cazărilor tot am cugetat îndelung văzând că numărul zilnic de cazuri de infectări cu corona creștea, ba sărise binișor de 1000/zi, chiar mai mult ca în perioada de izolare martie-mai când ne refugiaserăm în locuințele proprii și ieșeam doar pe bază de declarație; mă rog, normal să crească numărul de cazuri având în vedere că distanțarea e din ce în ce mai scăzută față de martie-mai, dar asta nu înseamnă că-i de bine.
Așadar să începem cu începutul. Din capătul locului am decis cu toții, vreo 6 adulți cu capetele pe umeri plus 2 copii sub un an jumate, să mergem undeva cât mai izolat. Marea ieșea clar din schemă. Am zis noi că pe la Cazanele Dunării și prin Cheile Nerei n-o fi nici lume multă și avem și ce vedea/face. Obiectivele astea două erau oricum pe lista mea de foarte demult.
Dar cum gândul de-acasă nu se potrivește întotdeauna cu cel din târg, pe vaporul ce ne-a plimbat prin Cazane aveam să aflu că într-o anume statistică această zonă e cea mai frecventată de turiști după Valea Prahovei. Hmmm... mirosisem eu ceva înainte de plecare văzând pe net câțiva colegi de social media postând fotografii de pe Clisură vara asta. Eh, totuși nu fu bai.
Pe Clisura Dunării
Al doilea lucru care îmi dădea de gândit după acest virus urât era drumul până la prima tabără de bază care era stabilită în apropiere de Cheile Nerei. Am zis că-i musai să spargem drumul în două, e păcat să chinuim copilul atâtea ore în mașină și pe lângă asta unde ne grăbim? Doar e concediu, avem două săptămâni și oricum sunt lucruri care ne-ar scăpa pe drum dacă am fugi ca vântul și ca gândul. Am ales Orșova ca punct intermediar, mai exact Eșeșnița căci acolo am găsit o cazare doar pentru noi 6+2, o căsuță scoasă în cale de AirBnb, cu curte, cu verdeață, de unde zăream Dunărea aflată la 200m.
Ne-am trezit cu noaptea în cap la propriu, adică pe la 4 (eu), am cărat în mașină ce nu cărasem deja de cu seară și am reușit să îmi mut familia din pat în Dacia Sprintenă. Am zis noi că pe Tudor îl luăm așa cum e îmbrăcat, în pijamale, și că dacă avem noroc să doarmă până aproape de ora 9 ca de obicei deja vom fi parcurs o bună bucată de drum pe furiș. Eh, ne-a ieșit parțial, în sensul că odată mutat s-a trezit, a stat molcom până la ieșirea pe autostradă. La benzinărie a țipat serios când să-i prindem centurile, dar spre norocul tuturor a adormit în 5 minute și s-a trezit abia dupa 160 de km, în județul Olt, unde am făcut o pauză de dezmorțire. Ne-am întâlnit acolo și cu restul trupei, am schimbat câteva vorbe plus scutecele, am stabilit să mâncăm de prânz undeva pe malul Dunării și i-am dat bice. Tudorelul a adormit din nou, semn că pauza i-a prins bine, și s-a mai trezit abia cu 30 de minute înainte de restaurantul unde făcuserăm rezervare, căci doar așa merge treaba în pandemie și e și mai sigur că prinzi loc, adică la Eșelnița. Yuhuuu am reușit!
La Pensiunea Patru Anotimpuri se mănâncă bine, au și pește, chiar și proaspăt, ceea ce poate părea surprinzător de pus în discuție la un metru de Dunăre, dar din păcate se întâmplă în zona asta, poti mânca foarte mult pește congelat... Am zăbovit aici poate vreo două ore după care ne-am dus să ne luăm în primire cazarea unde aveam să poposim două nopți.
Frumos aici, n-am făcut mare lucru în afară de preparat mese, mâncat, mers la cumpărături la supermarketurile din apropiere și relaxat împreună cu copiii. Am aprins grătarul, am pus muzică, am băut bere și am stat. A fost bine. Aaa și Ionuț a avut grijă să își încălzească apă la soare în stropitoare și să facă câte o baie publică pe zi, spre deliciul fotografilor.
Luni, înainte de a ne muta tabăra, am mers la Orșova pentru a ne îmbarca pe vapor și a face o plimbare. Am căutat pe net în prealabil un vapor mare, în genul celor care merg la Sulina sau la Sfântu Gheorghe în Deltă, pentru că o șalupă, deși ar fi oferit izolare mai bună de puhoiul de lume, nu ar fi fost cu siguranță pe gustul copiilor. Am urcat la bordul Prințesei Dunării și preț de 3 ore am admirat Cazanele Mari, Cazanele, Mici, sculptura cu chipul lui Decebal plus alte câteva obiective despre care proprietarul vasului ne povestea la microfon. Ba am avut ocazia să stau vreo juma de oră în cabina căpitanului unde am avut parte de o conversație plăcută.
Apoi, cu soarele cocoțat sus pe cer, am urcat în mașini, ne-am luptat puțin cu Tudozaurul care nu avea chef de stat în scaun, și am pornit de-a lungul Dunării, în amonte, ajungând din nou la Cazane, la Decebal unde am oprit puțin, am admirat malul sârbesc cu cetatea Golubac pe unde cu ceva ani în urmă am pedalat pe biciclete, am trecut de Moldova Nouă, Oravița și am poposit la Ilidia, un sat de care nu auziserăm până acum, dar unde am găsit o pensiune foarte frumoasă și o gazdă vorbăreață în sensul bun, unde aveam să stăm 6 zile.
Ilidia - Cheile Nerei
Cum spuneam, de cum am ajuns la Ilidia am fost întâmpinați cu mare căldură de Adrian, gazda noastră la Pensiunea Cheile Nerei pe care o recomand. Cum nu apuaserăm să facem cumpărăturile pentru perioada următoare, imediat ce ne-am luat camerele în primire am auzit trecând pe drum o mașină ce vindea de toate în materie de legume + lubenițe, așa că am făcut plinul. Între timp a sosit și jumătatea cealaltă a grupului nostru, am făcut ceva de mâncare, am aflat că cine hrănește pisicile le va lua acasă :), am îndrumat copiii către vastele dormitoare și am rămas în curte pentru o discuție ce s-a întins mult după miezul nopții.
A doua zi eram cam obosiți pentru a ne urni către un traseu înainte să ne răpună soarele așa că după micul-dejun am luat la picior satul, "Mica Americă" după cum deja știam de pe internet, cu case vechi, dar aranjate, din păcate multe nelocuite acum, din fericire destule încă populate de oameni de calitate, case cu ziduri la stradă neputând să zărești ceva înauntru decât dacă e poarta deschisă :), asemănătoare cu cele din Transilvania. Am găsit mori pe apă și un loc mai adânc unde Buri a făcut baie.
Au urmat mese, multe din ele marca Buri, iarăși povești pe care nu am să le relatez aici, vă las să le descoperiți atunci când veți ajunge la Ilidia. Și au urmat câteva trasee, că doar de asta am plecat de acasă. Am ajuns într-una din zile la Cascada Văioaga, la Lacul Ochiul Beiului și la Cascada Beușnița, de fapt la Cascadele Beușnița pentru că sunt vreo 3 la număr.
În altă zi am fost pe traseul cu tunele săpate în stâncă pe malul Nerei, un traseu de două ore ca și anteriorul, numai bun de parcurs cu copii mici. Iar trupa noastră minus noi a ajuns și pe traseul ce ajunge la Cascada Șușara. Detalii despre cele 3 trasee am luat de aici. Noi în schimb am văzut în acea după-amiază Mănăstirea Nera de unde am cumpărat câteva produse făcute de măicuțele de acolo. Copiii s-au comportat bine pe trasee, o parte din drum au dormit și au fost purtați în 'manducă', o parte în brațe, ne-am oprit când au dorit să se joace sau să meargă pe picioarele lor - Tudor. Ba au făcut și baie în Nera la finalul traseului cu tunele, sub podul suspendat.
Am avut parte de o experiență plăcută la Ilidia cum ziceam. Nu am reușit să facem și plimbarea cu trenul pe ruta Oravița-Anina așa cum am fi făcut în mod normal pentru că odată ajunși pe peron am constatat că trenul era aproape plin, nici urmă de distanțiere, și am preferat să amânăm pentru o excursie viitoare în zonă. Duminică de dimineață aveam însă să plecăm și să spargem trupa, Ionuț și echipajul său luând-o către București tot cu noaptea în cap așa cum făcuseră și în urmă cu o săptămână. Noi am strâns ușurel lucrurile și pe la 11 am plecat către Cascada Bigăr unde era puhoi de lume, dar organizare, cu măști și voluntari care dirijau oamenii și mai departe către Băile Herculane, cu un stop la Bozovici pentru a alimenta la brutăria/patiseria recomandată de antemergătorii noștri.
Băile Herculane - o comoară încă neapreciată
Am ajuns la Herculane după-amiază și am poposit la Hotel Holiday Maria. Se purta mască la recepție și în spațiile comune, totul părea nou, am primit o cameră mare la etajul 3 cu vedere către Cerna și cu susur de apă permanent în urechi, cu terasă, un hotel foarte bun. Pe lângă asta are piscină cu ape termale, comoara zonei, piscină exterioară deci deschisă pe vremea pandemiei, acesta plus review-urile bune fiind motivele pentru care am rezervat aici. Cărăm bagajele, facem un rucsăcel și pornim la pas spre centrul orașului care e cam la 10 minute de mers pe jos. Începem să (re)descoperim zona, eu mai fusesem în urmă cu ceva ani pe aici și ca să fiu sincer mi s-a părut că acum orașul arată ceva mai bine. E un amestec de clădiri noi, cu clădiri renovate, dar și cu ruine, cu clădiri monumente istorice din vremea austriecilor care stau să cadă. Povestea lor e lungă, o găsiți pe Youtube, îți vine să plângi...
Ajungem ușurel până la statuia lui Hercules unde acum ceva ani era dezastru, acum e mult mai bine. Tudorel se distrează la orice gard, bodură sau balustradă întâlnite, e pe cale să se lanseze în mersul pe două picioare fără asistență și e foarte încântat de asta. Ce îmi place în orașele acestea foste/actuale stațiuni este liniștea, sunt multe oameni în vârstă care vin aici pentru băi, am întâlnit asta și la Olănești, și faptul că pe stradă găsești vânzători ambulanți cu tot felul de comori la prețuri mai mult decât decente. Noi am luat 1 kg de afine și brânză de oaie pe care în București le găseai la preț dublu. În plus ai și cu cine să mai schimbi o vorbă despre locul în care te afli.
Ne retragem ușor către hotel și luam cina pe terasă, iarăși ceva oarecum diferit de marile orașe, cu ospătari mult mai puțin grăbiți și mai deschiși spre întrebări care mai de care. Apoi mergem în cameră, facem băița copchilului, mami îl bagă la somn, iar eu o întind către piscină. Nu mai era nimeni la ora asta așa că mă bucur de liniște și de apa caldă vreo 25 de minute, căci panoul de lângă apă spunea că nu e recomandat mai mult.
A doua zi după micul-dejun unde am ocazia să schimb câteva vorbe cu proprietarul hotelului și să mai aflu câte ceva despre cum stau lucrurile în zonă, mergem către zona cu multe hoteluri de unde luam trenulețul, căci văzuserăm un afiș prin oraș seara precedentă. E un tren fără șine, dar ce contează, arată bine și ne va duce până în zone 7 izvoare. Tudor pare să se bucure și el de călătorie. Explorăm puțin pe aici, vedem campingul și piscina unde fusesem acum ceva ani, și plecăm la pas către înapoi către oraș, sunt vreo 5 km. La Hotelul Roman ne oprim pentru a hrăni copilul și zăresc un afiș ce face referire la bâile romane și la basorelieful lui Hercules. Eu îl confundasem cu statuia, dar nu-i așa. Dacă tot ne-am oprit mă duc până la toaleta hotelului, după care la recepție văd un afiș ce face referire la vizitarea băilor, care sunt și utilizabile. O sun pe Irina să vină, luăm bilete și o doamnă ne prezintă băile construite de romani și basorelieful cu trupul lui Hercules pe care ei l-au creat după ce au cucerit Dacia și au descoperit apele din zonă, pe care au denumit-o Herculane. Apoi totul a fost preluat de austrieci și de al lor imperiu, iar mai târziu comuniștii au construit hotelul și au înglobat băile. Cineva chiar era ăn timpul unei sedințe de tratament și masaj aici.
Ghidul ne trimite și la etajul 1 pentru a vedea niște imagini vechi cu orașul, după care zicem că e timpul să ne oprim să mâncăm la restaurantul hotelului că era deja 3. Apoi o luăm ușurel spre hotel că era cald tare și ne ajungea, plus că aveam o piscină de folosit.
Targu-Jiu, Transalpina, Voineasa
Ar mai fi mers încă o zi la Herculane, dar hai să nu sărim planul că deja sunt achitate următoarele cazări. Plecăm spre Targu-Jiu parcurgând mai întâi Valea Cernei, o zonă foarte frumoasă cu multe trasee de făcut, vom reveni cândva aici. În vreo două ore ajungem în orașul unde Brâncuși și-a lăsat puternic amprenta și vizităm Poarta Sărutului, Masa Tăcerii și Coloana Infinitului. Aici se stabilise că masca trebuie purtată și în parcuri, noi nu știam dar am aflat de la paznicii operelor de artă. La Coloana Infinitului avem voie să intrăm în spațiul verde, dar nu și in cel pietruit ce înconjoară coloana. Cât timp noi încercam să găsim un cadru bun de poză care să surprindă infinitul, Tudor își făcea de lucru la limita dintre iarbă și pietriș. Până la un moment dat când se ridică singur și pornește hotărât, în două picioare, chiar către Coloană. Bifăm aici primii lui pași fără ajutor :)
Ni se făcuse foame, dar mai aveam numai 40 de minute până la cazare așa că-i dăm bine, ne prinde și ploaia, dar până ne cazăm la pensiunea din Baia de Fier dă și soarele. Găsim un loc foarte bun pentru copii, cu o gradină maaare cu iarbă, pomi și multe-multe jucării. Mergem la masă la o pensiune vecină, apoi Tudor își face repejor câțiva amici cu care petrece seara.
A doua zi mergem să vedem pădurea colorată, un proiect ce are scopul atragerii atenției asupra defrișărilor abuzive din România. Petrecem aici o jumătate de oră, facem poze și ne întrebăm cum o fi pe Transalpina căci se adunau nori negri. Pornim. Pe plouă bine pe urcare, dar odată ajunși sus ploaia stă și prindem o fereastră senină printre nori, perfectă pentru poze. Mai oprim de câteva ori acolo unde peisajul ne făcea cu ochiul, se trezește și Tudor, îl scoatem și pe el la aer însă ploaie ne bagă înapoi în mașină. Coborâm fără grabă către Obârșia Lotrului și facem dreapta spre Voineasa. Drumul e frumos, puțin circulat, pe partea stângă avem Lacul Vidra pe care cu greu îl zărim prin desișul pădurii. Trecem de pârtia de schi și căutăm un loc de picnic, nu sunt prea multe, iar când îl găsim începe să plouă. Nu e bai, suntem aprope de Voineasa, căutăm cazarea și înainte să parcăm dăm de Ionuț, Mădă și Vlăduț care după escala în București ne-au sunat că vor să vină și ei la munte, căci planul cu mersul la mare a picat.
Stăm la Le Maison de Platanus, o pensiune destul de nouă unde etajele au nume de forme de relief, iar camerele au nume de copaci. Noi stăm la etajul Munte, camera Molid, adică undeva în mansardă. Ne luăm camera în primire, avem un apartament din care ar trebui să folosim numai o cameră căci asta cerusem în rezervare, și coborâm la masă. Apoi ne mai învârtim prin curte, Tudor își face repede prieteni, au și biciclete, și leagăn, și trambulină. și tiroliană pentru când va mai crește.
A doua zi ochim un traseu și urcăm vreo 2 ore pe Chica Lupului, marcaj triunghi albastru care mai mult lipșește, după cum citisem pe internet. La întoarcere ne aleargă puțin ploaia, dar nu ne udă, așa că a fost o plimbare reușită. De sus am văzut panorama asupra stațiunii, mă rog, ceea ce se dorea a fi stațiune.
Voineasa arată binișor, asta dacă ignori proiectul construit înainte de anii '90, adic[ Hotel Lotru și vilele de mai sus. Surprinzător hotelul încă funcționează, fusesem aici când eram copii, dar îl credeam închis după cum arata văzut din curtea pensiunii. Am băut o cafea pe terasa hotelului într-una din zile, am mâncat chiar și niște clătite. Și am explorat puțin parterul și primul etaj. Parca ne-am fi întors în timp. Arată cu iz de vechi, dar e curat și încă vin oameni aici, mai mult persoane în vârstă. Am citit că unele camere au fost renovate. Iarași dacă doriți să aflați mai multe despre dezastrele din Voineasa si Vidra e plin Youtube-ul, nu voi descrie aici.
Am stat de miercuri până duminică în Voineasa, am avut timp să facem și o plimbare până la barajul Vidra, am "admirat" stațiunea despre care se zice că ar fi fost în plan să găzduiască Jocurile Olimpice de Iarnă, dar care acum e inutilizabilă 100% și am plecat acasă relaxați după un concediu lunguț petrecut departe de casă. A fost bine, mai facem, i-a plăcut și lui Tudor (credem) mai puțin statul în mașină, am luat vreo 3 pauze în drumul către București.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Lasati un comentariu.