Scriu acest articol la aproximativ doua zile de la finish-ul Cozia Mountain Run 2023 (editia a 11-a) cu o minunata febra musculara la purtator. N-am mai avut de foarte multa vreme miscarea asta de pinguin, nu la acest nivel, probabil pentru ca nici nu am mai participat in ultima lunga perioada de timp la o cursa care sa ma solicite.
Iata-ma revenit "in bransa" dupa o lunga absenta, multumesc lui Mos Craciun pentru inscrierea-cadou la Semimaraton Brasov ce a avut loc in luna aprilie. Acesta a fost declicul care m-a scos pe usa la inceputul acestui an si care m-a facut sa-mi aduc aminte ce bine sa te misti putin mai organizat si cu un obiectiv. Am plecat de la un antrenament de 3 km ce s-au lasat cu o febra musculara apropiata celei amintite mai sus si am reusit, gratie fibrei de Dac Sprinten ce inca mai exista in mine :))) sa cresc pana la nivelul de semimaraton. Am reusit impreuna cu Micul Dac o cursa extraordinara pentru mine la Brasov, pe zapada si soare, extraordinara ca si feeling, ce mi-a redeschis apetitul pentru astfel de evenimente.
Inscrierea la Cozia a venit pentru a-mi mentine nivelul de motivatie care la mine tinde sa scada in lipsa unor evenimente tinta. Iar acest lucru a functionat binisor pentru ca m-a impins afara pe usa pentru a face ceva antrenamente. Am ales Cozia pentru ca am mai fost si stiu cu ce se mananca, stiu ca vin multi prieteni, cunosc atmosfera si mai stiu ca pepenele acela intalnit la finish, si chiar si la punctele de alimentare de pe traseu, e cel mai bun din an.
Alergarea a mers snur, in stilul urs-mare-iesit-de-la-linga-hibernare de cativa ani, si cred ca s-a desfasurat mai mult pe plan mental. Am plecat usurel de la start, am alergat pana la Manastirea Turnu dupa care a inceput urcusul prin padure. Si am urcat, si am urcat, aveam suflu bun si cativa iepuri pe care ii tineam permanent in vizor pentru a nu slabi ritmul, ii mai depaseam si ma mai depaseau. A venit o coborare pe care iepurii mei au zbughit-o cu bucurie, caci cine nu se bucura cand dupa atata urcus vine o vale. Hop! si eu dupa ei, mai cu frana trasa, mai topaind, nici n-a mai contat ca noi ratasem marcajul, gravitatia ne-a purtat pana langa un gard. A vazut cineva marcajul? L-a vazut, dar nu aici :) Il pierdusem cam la inceputul acestei coborari pe parcusul careia imi spuneam in gand ca "ce bine ca nu avem de urcat aceasta portiune". Eh bine, am si urcat-o la loc si am intalnit si marcajul care statuse cumintel la locul sau pentru cine a avut ochi sa il vada. Am coborat din nou si am ajuns la punctul de alimentare unde ne-am reincarcat bateriile. Au urmat multe glume seara tarziu pe baza marcajului facut de minunatii oameni care pun suflet in acest eveniment :)
De aici a venit iarasi urcarea, lunga cat o zi de post, de fapt cat mai multe. Ne-am rarit, am prins pe cineva din urma la un moment dat, apoi m-a prins si pe mine altcineva, erau figuri pe care le mai intalnisem, insa imi si pierdusem vreo doi din iepurii de baza care n-au facut ruta aditionala. Ii dau la deal in stilul urs, curba dupa curba, pas dupa pas, hotarat sa nu ma opresc. Muschii deja incepusera sa se incordeze, nu mai am asa antrenament pe urcare se pare, ce bine ca nu mi-am propus sa ajung astazi si pe Varful Cozia. Parea ca nu se mai termina, am inceput sa ma intreb daca nu cumva am ratat punctul unde se despart traseele, chiar n-as fi vrut sa merg azi pe varf caci nici resurse nu aveam si nici baterii in rucsac, am plecat cu 2 geluri si cu un baton pe care n-am putut sa il mananc in aceasta gafaiala continua. Am domolit pasul, am zis sa mai scad putin pulsul si sa astept pe cineva din urca sa sa verific daca sunt pe traseul bun; a venit un numar rosu si m-am linistit. Paduresa s-a rarit, am mai dat vreo doua curbe lungi si am ajuns la punctul de alimentare si la locul unde traseele chiar se desparteau.
Aici rosii, sare si telemea, un deliciu, plus apa si cola. Am facut plinul, mi-am tras putin sufletul si i-am dat la vale. N-a fost numai vale, nu inca, iar fiecare urcare era din ce in ce mai solicitanta. Un voluntar de la o rascruce imi spune ca mai sunt 4 km, dar sa nu ma bucur prea tare caci dupa ce ajung la Manastirea Turnu va trebui sa o iau din nou in sus. Auch! asa e, tin minte si acum patania lui Buri de cu 9!!! ani in urma cand am mai alergat aici, a dat cu betele de copaci caci vazuse finish-ul insa la el se ajungea prin deal :))
Recunosc ca la cat de rupt eram imi venea sa ma opresc acolo. Apoi m-am gandit cum m-as duce eu asa agale catre finish, cu numarul de concurs in mana, sa zic ca am abandonat. De ce as face asta? Mi-am tras putin sufletul si am luat-o agale in sus. Toata urcarea am avut ochii pironiti pe adidasii Hoka din fata, pas dupa pas, dupa cateva sute de metri sau cat o fi fost panta a inceput sa se domoloasca nitel. Cineva spunea ca urmeaza niste sfori si ca acolo e finalul urcarii, pan' la urma sforile nu s-au facut vazute.
M-am regasit cu ai mei Ciobanasi, ne-am intins la joaca caci un furtun cu apa e treaba serioasa ce necesita indelungi cercetari, ba mai era si drujba lui Laurentiu care pregatea focul pentru ceaune.. si hop auzim ca urmeaza cursa copiilor. Ridicam in graba numarul, facem incalzirea alaturi de toti copii, dam o tura de recunoastere si Tudor era gata de start. A alergat bineinteles mai bine ca ta-su, ca doar el e se antreneaza in fiecare minut in care nu doarme, si incurajat de mami care a alergat in paralel cu el a prins un loc 3 la categoria sa. La premiere insa n-a vrut sa urce pe podium, el ar fi vrut, dar pe busteanul cel mai inalt, nu pe cel pitic :) Mai incercam cu proxima ocazie.
Intre timp ceanul s-a vazut de treaba, am desfacut si-o bere si ne-am petrecut seara prin taraba de la campingul Manastirii Turnu pana tarziu in noapte, pe acordurile lui Laurentiu care a avut vreo 10 roluri la evenimentul asta.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Lasati un comentariu.